Archive for July, 2011

L.A.V! – Cetăţile Aradului: Şiria

Şiria (în maghiară Világos, în germană Hellburg, în trad. “Cetatea luminată”) este un sat în partea centrală a judeţului Arad, la contactul dintre Câmpia Aradului şi Munţii Zarandului. Este reşedinţa comunei Şiria.

Atestat documentar pentru prima dată în anul 1169, satul Şiria se prezintă la mijlocul secolului al XIV-lea drept reşedinţă de cnezat. În secolul următor face parte dintr-un vast domeniu deţinut între anii 14441445 de către Iancu de Hunedoara.

Parte din istoria localităţii, Cetatea Şiriei datează din secolul al XIII-lea. Un rol deosebit de important în viaţa acesteia l-au avut voievozii şi cnezii români. Spre exemplu, un document din anul 1440 vorbeşte despre un anumit voievod Ştefan din Şiria. Posesie a lui Matei Corvin la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea, trece în între anii 14611464 sub stăpânirea familiei Bathory. În perioada răscoalei lui Gheorghe Doja, cetatea este vremelnic ocupată de cetele ţărăneşti ale acestuia. Sub stăpânire otomană spre mijlocul secolului al XVII-lea, fortăreaţa serveşte drept garnizoană a lui Mihai Viteazul între anii 15991600. Ulterior, cetatea este ocupată din nou de către otomani în anul 1607 şi deţinută de către aceştia până în anul 1693. Din motive strategice, trupele habsburgice au distrus cetatea în anul 1784.

preluat din Wikipedia – http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98iria,_Arad

…………..

Noi, L.A.V! -ul, vom scoate luni cetatea din amorţeală.

Evident, nu vorbesc despre cetatea de piatră, cetatea de zid coşcovit.

Pe noi o să ne intereseze Cetatea sufletului celor din Şiria. Pe ei vrem să îi înviem!

Aşadar, ne vom întâlni la ora 8:00 la gara Arad. Luăm trenul de 8:30. Costă cam 2, 50 lei cu carnetul de elev.

După aprox 45 de minute vom fi la poalele cetăţii Şiriei.

În gară vom avea o gazdă amabilă care ne va aştepta: Andreea.

Împreună cu ea vom împânzi Şiria de materiale antiavort. Apoi vom avea un mic program de lucru, nu dezvălui încă ce anume, parte pentru că îmi place suspance-ul, parte pentru că depindem un pic şi de vremea de afară. Prognoza zice că nu o să prea plouă luni, dar nu ar fi rău să puneţi o rugăciune fierbinte către sfântul Ilie să ne lase măcar până seara să ne facem activităţile pe uscat 🙂

Apoi vom urca la cetate. Fetelor, pantofii cu toc/săndăluţele secsi/şlapii, etc. sunt interzişi! Nişte bocanci sau, oricum, ceva cu talpă aderentă şi sănătoasă vă recomand să aveţi în picioare. Nu prea aş avea chef de glezne sucite şi ră-sucite pe traseu!

Înapoi venim tot cu trenul, fie cu cel de 17:25, fie, dacă e vreme bună şi ne place pe acolo, cu cel de 19:35.

Aşa că…ne vedem luni, la 8:00, în gara de la Arad, asta în cazul în care nu ne întâlnim duminică la Sfânta Liturghie, dragii mei! Dacă, însă, ne întâlnim duminică, să vă pregătiţi pixul pentru că, celor ce vin cu noi în tabără le-am pregătit un mic chestionar de completat.

Despre tabăra L.A.V! – în postarea următoare!


Share
Friday, July 29th, 2011 Articole No Comments

L.A.V! – o săptămână de pauză

L.A.V! intră într-o mini-vacanţă luni. Eu voi fi plecată pentru 3 zile aşa că, dragilor, aveţi program de voie.

Ne vedem joi, la ora 18:00 la Bisericuţă, acolo unde Părintele va continua seria discuţiilor de vară cu voi, tinerii. M-aş bucura să puteţi înfrânge toate obstacolele care vor apărea brusc în faţa voastră atunci când vă veţi decide să veniţi la Bisericuţă: lene/oboseală/plictiseală/întâlniri cu te-miri-cine/alte activităţi mărunte ale zilei.

În căutările în care sunteţi voi toţi şi fiecare în parte pe drumul lui,  s-ar putea ca seara de joi să fie exact cotitura care să vă scoată din nisipurile mişcătoare în care vă afundaţi.

Pe lunea viitoare vă pregătesc o altă mini-excursie în judeţ cu temă interesantă şi distracţie bine-meritată.

Să aveţi grijă de voi. Şi să nu uitaţi că NU sunteţi singuri şi că aveţi DRAGOSTEA pe care o doriţi, atât doar că trebuie să priviţi în interiorul vostru după ea, nicidecum în exterior!

Share
Friday, July 22nd, 2011 Articole 2 Comments

Poezie

Nu ştiu dacă mai citiţi poezie. Ba, nu-i adevărat! Ştiu! 🙂 Unii dintre voi citesc poezie. Mai mult decât atât, unii dintre voi, şi nu puţini, scriu poezie.

Am să vă fac o mărturisire. Hai, poate două:)

Mie nu prea îmi place poezia creştină. (Sper să nu smintesc pe nimeni spunând asta, dar spun doar adevărul.) Cu mici-mici excepţii nu îmi place. Nu are rost să argumentez aici. De aceea nici nu caut să citesc. Îmi place ce scrie Laurenţiu Dumitru, dintre contemporani (nu că i-aş şti pe toţi) şi acum, am avut o revelaţie: Vasile Voiculescu.

  • Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deţinut la vârsta de 74 de ani, şi luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic.
  • A fost timp de patru ani deţinut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alţi membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga etc.)
  • În inchisoare s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit doborât de boală.

(sursa Wikipedia: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu)

Aşa că,  dragii mei dragi, vă dedic azi o poezie de-a lui Vasile Voiculescu, pe care vă rog să îl căutaţi şi pe net, să îl citiţi şi să vă bucuraţi de poezia lui caldă, frumoasă, dumnezeiască!

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Prăpastia

 


Cei ce încă Te caută deznădăjduiţi, zic

Că între Tine şi noi netrecute prăpăstii străjuiesc.

Mulţi, întorşi din cale, Te tăgăduiesc.

Câţi Te-au aflat zîmbesc şi nu spun nimic.

 

Doamne, unde încep abisurile acele?

Ce drum s-apuc, oricât de lung?

Nu cruţ nimic, numai s-ajung,

La marginea Ta, să m-arunc în ele.

 

Deodată, o spaimă mă ţine,

O bănuială strivitor de grea:

Prăpăstiile Tale încep chiar din mine,

Dintru-nceput deschise în inima mea.

(Vineri, 27 Mai 1955, Bucureşti, în spital)

din volumul “Călătorie spre locul inimii” – Vasile Voiculescu. Editura Fundaţiei Culturale Române Bucureşti 1994

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

p.s. scrieţi poezie! citiţi poezie! fiţi poezie!

 

Share
Thursday, July 14th, 2011 Articole 2 Comments

L.A.V! – Îndumnezeirea pădurii/Comoara din pădure

În urmă cu două săptămâni, după cum bine ştiţi, la un L.A.V! am pornit în căutarea comorii din pădure.

Comoară despre care nu ştiau nimic participanţii de pe biciclete, comoară care, nu-i aşa, putea fi orice, totul sau chiar nimic.

Ei bine, comoara chiar exista!

Şi am să vă povestesc acum despre ea.

Aflasem eu cu ceva timp în urmă că Alex Mic, printre alte daruri, îl mai are şi pe acela al picturii. Aflasem de la frumoasa lui mamă Adina, că pictează foarte frumos. Şi atunci…un gând mai vechi care stătuse ascuns aproape doi ani în tina sinapselor mele, a încolţit: o să avem o expoziţie în pădure! Asta cu atât mai mult cu cât ziua de naştere a lui Alex Mic fusese cu doar 3-4 zile înainte. O expoziţie – cadou. O expoziţie – surpriză.

Bun, zis şi făcut, mai exact, zis şi pus la cale.

Am rugat-o pe Adina să subtilizeze din casă cele mai frumoase picturi ale artistului care nu bănuia absolut nimic şi alte câteva obiecte personale ale lui care urmau să fie folosite ca indicii pe traseul ce trebuia să fie parcurs în căutarea comorii.

În dimineaţa de luni, Alex Mare – un complice de nădejde al meu care nu a putut fi prezent la toată aventura pentru că lucra în după masa cu pricina, a venit la mine cu bicicleta şi, împreună, am apucat calea pădurii.

De la intrarea în pădure am început să plasăm strategic indicii: un tricolor legat între copaci – semn de începere a căutării comorii – şi diverse icoane plastifiate pe care le-am agăţat în copaci la intersecţii, ca să semnalizăm drumul cel bun 🙂 + două cruciuliţe la intersecţiile importante + un papuc de casă al artistului plasat pe jos şi orientat pe direcţia cea bună + o şapcă jos pălăria! + un tricou roşu cu care am “îmbrăcat” un arţar chiar înainte de poiana devenită spaţiu de expoziţie. 🙂

Spaţiul expoziţional ne-a fost pus cu generozitate la dispoziţie de către Măria Sa – Pădurea Ceala, căreia îi mulţumim şi pe această cale şi a constat într-o poieniţă caldă şi primitoare cu iarbă blândă pe jos. În copacii ce o înconjurau am legat cu sfoară tablourile extraordinar de frumoase ale artistului plastic Alex: peisaje superbe cu o cromatică elegantă, o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, o icoană încă neterminată a sfântului Mina şi o icoană absolut superbă a Maicii Domnului, care trona în mijlocul expoziţiei.

Apoi am pedalat în viteza cea mai mare înapoi, Alex Mare a mers la lucru, iar eu am luat-o pe Giorgi de la autogară.

Şi a urmat…rugăciunea: “Doamne, dă să NU PLOUĂ!Doamne, dă să NU PLOUĂ!Doamne, dă să NU PLOUĂ!”

Erau, frate, nişte nori negri pe cer! Care se tot adunau, aşa, a ploaie cu şiroaie, pe la ora 14:00!!!

Spaima mea că, în loc de bucurie, îi dau dureri de cap lui Alex Mic a durat până am intrat la libria Logos de pe strada Horia, unde Ciprian – librarul, a intrat repede pe net la prognoza meteo şi a decretat hotărât: “Azi nu plouă. Plouă mâine!” şi până ne-am întălnit pe o străduţă cu părintele Lucian căruia i-am spus frica mea şi el, făcându-şi cruce, s-a rugat să nu plouă.

Şi nu a plouat! 🙂

Pe la ora 15:00 am dat adunarea.

Adunarea totală s-a produs pe la ora 16:00 (asta ca să vedeţi cum stăm la capitolul punctualitate 😀 )

Apoi le-am spus cum se numeşte tema zilei:

Îndumnezeirea pădurii

Urma să căutăm indicii în pădure, pe sus prin copaci, pe jos sau în alte locuri ciudate, indicii care să ne arate dacă suntem sau nu pe drumul cel bun către Comoară. Indiciile urmau să aibă legătură cu tema sau să fie lucruri evident ne -la locul lor.

Tinerii mei au pornit în cursă cu un elan şi un entuziasm debordant!

Primul indiciu – tricolorul! – găsit

A doua icoană o bătuse vântul în aşa fel încât, lipită fiind de indicatorul de care o agăţasem, era imposibil de văzut.  Am să merg zilele astea pe acolo să văd cum mai e 🙂

A treia icoană – găsită

Imediat după intersecţie, pe un atâlp de curent, Giorgiana vede o cruciuliţă. Când o întâmpinasem la autogară am constatat că nu are cruciuliţa la gât şi am întrebat-o de ce. Făcuse baie şi o uitase acasă. Gândul pe care l-am avut atunci vi-l mărturisesc acum vouă: ea o să găsească o cruciuliţă din pădure. Aşa a fost.

Al patrulea indiciu – pe malul lacului Măltăreţ. Ne plimbăm, ne învârtim – nimic. Nu era clar, suntem pe drumul bun sau nu. Insist eu să lămurim problema şi Marcian cel Perspicace vede, în cele din urmă, pe malul lacului, în apă, o adunătură ciudată de crengi şi pietre. Merge acolo şi, ce să vezi? – pe o cărămidă găseşte scris cu cărbune : “AICI NU” (scrisese Alex Mare cu un cărbune pe care îl luasem eu dintr-o vatră, mâzgălindu-ne pe mâini amândoi:) ..). – găsit

Al cincilea indiciu – o altă cruciuliţă – o găseşte Roberta care nici ea nu purta nimic la gât. Peste două săptămâni, la o Vecernie, îmi mărturiseşte că de atunci  poartă cruciuliţa mereu – găsit

Apoi, pe traseu, au găsit toate indiciile, icoane şi un alt tricolor, dar s-au blocat la o altă intersecţie care trebuia să ne ducă spre pădure.

Acolo pusesem papucul de casă al lui Alex Mic. Alex l-a şi văzut de altfel, a trecut pe lângă el şi a şi zis ” uite un papuc ca al meu”, dar atât. A trebui să vină aceeaşi Giorgiana care, cu candoarea ce o caracterizează, să urle cât o ţine gura  “Uite un papuc de casă!!!” – era evident că nu avea ce căuta acolo, nu? 🙂 “Ce direcţie ne arată?” – am întrebat eu. “Încolo” – a zis ea, arătând pădurea. – găsit

Celelalte icoane le-au găsit fără probleme în goana lor vitezomaniacă spre Comoară, dar au ratat şapca agăţată sus, într-un dud. Noroc că rămăsese, ceva mai calm, în spate, Dan, care, cu spiritul lui de observaţie şi cu privirea panoramică, a dat şi de ea.

Tricoul l-au găsit şi au dezbrăcat copacul şi apoi, am auzit nişte ţipete, chiote şi am dedus că au ajuns la Comoară.

Poiana ne-a aşteptat cuminte. Tablourile păreau atât de bine integrate în acel spaţiu expoziţional natural încât mai că nu mi-a mai venit să le dau jos.

Cred că l-am impresionat pe Alex Mic…

Apoi am întins pături pe iarbă, am mâncat, am povestit şi s-a jucat şah până când Cosmina l-a făcut mat pe Alex şi băieţii, ofensaţi în orgoliul lor de mari şahişti, au decretat că putem pleca 🙂

Ne-am întors pe acelaşi drum şi ne-am mai oprit pentru o mică bălăceală la baltă.

Câţiva aveau costumele de baie la ei şi au intrat în apă, alţii nu s-au formalizat atâta şi au intrat aşa îmbrăcaţi. 🙂

Apa era caldă şi super faină. Veselie totală!

Veselia a durat, pentru majoritatea, până la capăt, pentru Ionuţ doar până la momentul în care, agăţat fiind de sfoara de care se balansau să sară în apă, i-a dat drumul ceva mai repede decât ar fi trebuit şi a picat mai mult pe mal decât în apă. Spatele lui era complet julit pe jumătatea stângă şi la picior avea nişte găuri (că răni nu le pot numi) remarcabile. Moment de eroism pentru Ionuţ, care a trebuit să îşi înghită durerea – că erau prea multe fete prin preajmă 😀 Sper să i se vindece piciorul până plecăm în tabără 🙂

Cele mai multe indicii le-a găsit Marcian cel Perspicace – vreo 5. O să îi coc (poate chiar la propriu) un premiu în tabără.

Una peste alta, Îndumnezeirea pădurii a fost o bucurie pentru toţi. Şi cred că vom mai merge, de data asta ca să punem icoane şi să mulţumim pentru toate!

Share
Tuesday, July 12th, 2011 Articole 4 Comments

Binecuvântată fii, Închisoare!

Nicole Valery-Grossu: „…Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare încă de la prima întâlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, când le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar conştiinţa mea de acum mă făcea să plâng amar şi să adresez rugi Singurei Fiinţe Care putea să domolească focul ce mă ardea…

Când, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină, şi când, în hohote de plâns, încheiasem judecata printr-o rugăciune în care imploram graţia divină, o pace de nedescris îmi cuprinse sufletul până în adânc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile în urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din greutatea mea spirituală specifică dispăruse… Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, în mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate…

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117, 6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. (…) Ele aveau să mă călăuzească fără încetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată când, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă.

[…]Dumnezeu nu ne pune niciodată la vreo încercare care să ne depăşească puterile. Deci nu trebuie să spun niciodată: Nu mai pot! sau Scapă-mă, Doamne!

– Trebuie să profit de timpul petrecut în spatele gratiilor ca să mă schimb din punct de vedere spiritual, să fiu folositoare celorlalţi, să învăţ ce sunt răbdarea şi valoarea sacrificiului făcut pentru aproapele şi să nu simt niciodată nici cea mai mică urmă de ură faţă de cei care mă torturează

Am părăsit mica celulă ce fusese pentru mine, timp de nouăzeci şi patru de zile, un colţ de rai, de lumină, de linişte sufletească, lăsând aici o parte din sufletul meu şi amintirea splendidei experienţe spirituale al cărei teatru fusese”.

……………..

fragment preluat din cartea “Biserica din temniţă – mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste” de Vasilică Militaru şi ecranizat în filmul “Binecuvântată fii, închisoare” pe care l-am văzut cu lacrimi în ochi şi nod în gât noi, L.A.V!-ul, aseară.

Share
Tuesday, July 5th, 2011 Articole No Comments

AIUD – părintele Ilarion Felea

O înmormântare la Aiud, 1961

 

Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă , prin formele de mass-media, din puşcărie, morse la perete şi calorifer: A murit Părintele Ilarion Felea!

 

Cine nu-l cunoştea pe părintele Felea în Aiud? Toţi ştiam, unul de la altul că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, şi mie mi-a fost profesor şi mai ales pedagog.

 

Îl cunoşteam noi bihorenii şi arădenii, îl cunoşteau şi bucureştenii şi mai ales Academia Română care i-a premiat cărţile. A fost un predicator de performanţă la catedrala din Arad şi oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La catedrală credincioşii şi studenţii ar fi fost în stare să reproducă întotdeauna predicile lui, atât era de iubit.

 

La Academia Teologică, catedra lui se transformase în amvon; avea şi o voce baritonală care te cucerea. Douăzeci de stilouri aşterneau pe caiet toată lecţia din ziua aceea. Fizic era o figură impunătoare de bărbat, faţa încadrată de barbă arăta ca un cap de efigie, era generos şi comunicativ, de aceea era simpatizat de toţi.

 

Era moţ de la rădăcină, de pe valea Crişului Alb, poate că şi aceasta i-a dat destinul înalt pe care l-a avut. La manifestări şi diferite ocazii, îl invitau unii şi alţii: „Părinte, cântă-ne ceva din ale Iancului!”… şi cânta tărăgănat şi duios şi te ducea pe meleagurile Iancului şi ale lui Horea în vremile de vrednicie ale moţilor.

 

Scria cu duh deosebit despre cele sfinte ale lui Dumnezeu şi despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc în viaţa mea de preot şi păstor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era aşa de cunoscut de mulţi şi în lumea ortodoxă şi la celelalte confesiuni. În Aiud şi în celelalte închisori era cunoscut pentru expunerile şi textele biblice pe care le transmitea pe banda minţii mai ales la cei tineri.

 

În Aiud erau feţe înalte din alte confesiuni, dar nimeni nu avea popularitatea părintelui Staniloae, a ieromonahului Anania şi a părintelui Ilarion Felea, toţi fiind în Aiud la ora aceea.

Când moare cineva afară, vin toţi cei dragi şi-l petrec după toată rânduiala creştineasca. Pe părintele Felea l-am petrecut cu sufletele, noi, „fraţii şi rudeniile lui” de idealuri şi suferinţă. N-a fost bătrân, dar a murit pentru că nu i s-a dat asistenţă medicală, aşa „se planifica” în puşcăriile comuniste.

 

Oamenii, respectiv noi deţinuţii, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii.

Aflând vestea mutării sale la Domnul, am sta de veghe două seri, până l-au dus la groapă la „Trei plopi”, cimitirul deţinuţilor politici. A doua seară au şi dat alarmă cei de jos de lângă morgă, unde era trupul părintelui: „Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!”.

 

Într-adevăr, se auzea o căruţă, o droscă braşoveană, trasă de un cal, cu doi gardieni pe capră ducându-i sicriul. Erau trei porţi până la poarta principală şi în liniştea nopţii se auzea mersul carului.

 

Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mişcam. Acuma începea „prohodul”. Toţi cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistaţi de cei 400 de preoţi ortodocşi se rugau după rânduială: „Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

 

Acestea le rosteau toţi chiar dacă în celulă nu era preot; daca era şi preot se făcea o rânduială mai dezvoltata, tot sub pătură.

 

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofiţerul de serviciu cu o bară ascuţită de fier şi o înfigea în inima celui răposat, să se convingă „stăpânirea” de moartea omului. Ce scenă sinistră şi lugubră, demnă de evul mediu, însă ea se petrecea în evul modern, în era comunistă.

 

Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap se punea celui răposat un stâlp de lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deţinutului. După codurile comuniste atât mai rămânea din viaţa omului.

 

Când se încheia prohodul cu cuvântul „Amin!”- se mai auzeau morsele la perete şi calorifer: „Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!”.

 

Mărturie a Preotului Ioan Bardaş fost deţinut politic la Închisoarea din Aiud

 

(Din „Telegraful român”, nr. 31-34 / 1994, p. 4)

Share
Sunday, July 3rd, 2011 Articole No Comments

L.A.V! – texte şi…pretexte

Luni, 4 iulie, o să avem un L.A.V! cu texte şi pretexte.

La prima parte, textele le va avea pentru voi, părintele Ştefan. După cum v-a promis acum 2 săptămâni, o să vă vorbească din nou, doar vouă, spre “invidia” multora 🙂

Apoi, ne vom întoarce spre casă şi vom vedea împreună un film, pretextul L.A.V!-ului de săptămâna viitoare 🙂

Liber la popcorn şi sărăţele 🙂

După cum e azi vremea, cred că o să bem din nou la ceai fierbinte, ca în zilele bune din iarnă:)

Vă aştept cu drag la primul L.A.V! din luna lui cuptor.

p.s. nu uitaţi şosetele de lână, pe parchet o să fie cam frig la film 😀

Share
Sunday, July 3rd, 2011 Articole No Comments

Şedinţa cu părinţii – un succes (ne) aşteptat

Spre bucuria mea şi surpriza lui Tudor, la şedinţa cu părinţii am avut … o grămadă de părinţi. 🙂

Au fost 12 părinţi de adolescenţi de L.A.V!, adică adolescenţi de iubit 🙂

Casa plină:)

Părinţii, nişte cuminţei, şi-au pus telefoanele pe silent, ca la un L.A.V! adevărat, s-au aşezat liniştiţi şi au aşteptat…nu ştiu exact ce au aşteptat ei să se întâmple, destul şi bine că eu iar m-am trezit vorbind 🙂

Le-am vorbit despre cât de frumoşi sufleteşte sunt copiii lor, cât de frământaţi, totuşi.

I-am sfătuit, împreună cu Tudor, să le ofere încrederea lor şi, mai ales, să se străduiască să fie prietenii copiilor lor!

Atunci când, după ce ai întârziat jumătate de oră cu prietenii, ştii că vii acasă şi deja ţi-e frică….nu prea îţi mai vine să vii.

Atunci când ştii că o întârziere de 5 minute sau jumătate de oră, echivalează cu scandalul pe care îl ai dacă nu vii toată noaptea….rămâi toată noaptea.

Atunci când nu ai mai fost întrebată, tu, ca fată, ce mai e prin sufletul tău referitor la “acel băiat” de luni de zile, dar ţi se face scandal că nu ai citit nuş’ce roman din programă…minţi că l-ai citit, ca să fii lăsată în pace cu durerea ta.

Atunci când, după ce faci curat în toată casa, vine mama şi urlă la tine că a mai rămas o scamă pe partea bordo a covorului…nu mai faci curat luna viitoare.

Şi tot aşa…

Dragi părinţi, eu, (dacă aş avea copii, dar nu am, ştiu asta, nu e cazul să-mi tot amintiţi, nici mie, nici lui Tudor), mi-aş pune mereu şi mereu întrebarea: ce vreau să devină acest copil?

“Vreau să “îl fac” medic/inginer/doctor docent/om de ştiinţă/om de afaceri etc. etc”!!!

sau

“Vreau să fie OM.”

O să ziceţi că e acelaşi lucru, poate…

Da, dar ce fel de OM?

“Vreau să fie OM, CHIPUL ŞI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU!”

Atunci, dragii mei dragi, luaţi-vă gândul că nota de la chimie/mate/română are să pună lumină dumnezeiască pe chipul fiului sau fiicei voastre.

Lucrul ăsta îl face doar dragostea pe care i-o daţi, i-o arătaţi voi fiului sau fiicei voastre, în fiecare zi, în fiecare clipă, indiferent de note, de “rezultatele şcolare”, de năzbâtii sau de greşeli.

Dragostea covârşeşte toate…

Uitaţi-vă azi la copilul vostru şi bucurati-vă de el aşa cum este.

Exact aşa! Cu 6 în teză la mate.

Mai gras/ă decât ai vrea. Mai slab/ă decât ai vrea.

Cu nasul în telefonul mobil. Cu impertinenţa pe vârful limbii.

Şi, după ce v-aţi uitat bine, bine, mergeţi la acest copil pe care îl aveţi, care este complet altfel decât aţi fi vrut voi, decât aţi plănuit voi să fie, la acest copil pe care nu îl înţelegeţi de nici un fel, şi îmbrăţişaţi-l strâns!

În timp ce el sau ea o să protesteze “Acuma,ce te-a apucat?” spuneţi-i:

“Te iubeşte tata!/Te iubeşte mama!!”

…asta e tot ce rămâne.

Share
Friday, July 1st, 2011 Articole 1 Comment


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!