Archive for November, 2011

Aniversările L.A.V!

Următorul L.A.V! îl transferăm pe joi, de Ziua Naţională.

Vom avea o întreită bucurie:

1. Ziua Naţională

2. Aniversarea zilei de naştere a Stelianei noastre dragi

3. L.A.V! -ul propriu zis în care vom avea bucuria să o avem cu noi pe Georgiana, cea care va repeta cu noi pentru spectacolul care se apropie. “Hopa!” – o să zică aici vreo câţiva. “Stai, că nu am învăţat textul!”

Păi exact despre asta e vorba, drăguţilor, puneţi mâna şi învăţaţi textul până joi! Avem treabă!

Vă rog să vă aduceţi scriptul cu voi.

Vă aşteptăm cu drag!

p.s. Fie vorba între noi, Steli a pomenit ceva de pizza şi de prăjituri 😉

Share
Sunday, November 27th, 2011 Articole No Comments

Despre Dragoste

Cuvinte despre dragoste-Mitropolitul Antonie de Suroj

Asta ţine de dragoste: a privi la om şi a vedea în el o frumuseţe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viaţa a făcut din el, a săvârşit asupra lui.

Dragostea este tocmai extrema suferinţă, durere pentru că omul e nedesăvârşit şi totodată minunarea pentru că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos.

Şi iată, dacă priveşti măcar o dată la om în felul acesta, poţi să îl îndrăgeşti, în pofida a tot ce le sare în ochi altora. Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „ce ai găsit la el? ce ai găsit la ea?” – şi omul dă răspunsul absolut delirant: „dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?..” Şi se dovedeşte că, da, aşa şi este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubeşte vede doar rănile. De lucrul acesta, iată, e foarte important să nu uităm. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om şi că ea vede, ea este văzătoare, însă în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui şi este gata să îşi dea viaţa pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat şi tămăduit. Asta este ceea ce se numeşte atitudinea „cu întreagă înţelepciune” faţă de om, acesta este adevăratul principiu al dragostei, cea dintâi viziune serioasă.

Toţi credem că ştim ce este dragostea şi că ştim iubi. De fapt, foarte adeseori ştim doar să ne înfruptăm din relaţiile omeneşti.

Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu faţă de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretenţios şi câteodată tragic.

În dragoste există trei aspecte.

În primul rând, omul care iubeşte dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârşit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primeşte, trebuie să ştie să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegaţie, generoasă, ci pentru că, atunci când dăm, creşte în noi sentimentul propriei importanţe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înşine şi celorlalţi propria importanţă. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiţii. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – aşa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poţi să te uiţi pe tine însuţi, de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care ştie să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.

Pe de altă parte, dragostea trebuie să ştie să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Ştim cu toţii cât de chinuitor e să primeşti ceva, să accepţi o binefacere de la un om, pe care fie că nu-l iubeşti, fie că nu-l respecţi; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jigneşte până în adâncul sufletului. Şi iată că, pentru a şti să dai şi să primeşti, trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primeşte să îl iubească pe cel ce dă şi să creadă necondiţionat în dragostea lui. Trimiţându-şi una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis: „Ţine minte: o să îţi trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ţi poată ierta binefacerile…” Dacă ne-am aduce aminte mai des de lucrul acesta, ne-am mira mai puţin că cei din jur ne cer ajutor şi-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.

Chiar şi atunci unde atât a da, cât şi a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă şi o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Nu în sensul în care ne gândim noi de obicei la aceasta – de pildă, că omul care îl iubeşte pe altul e gata să muncească pentru el, să se lipsească pe sine de ceva ca acela să primească ceea ce-i trebuie, că părinţii se pot lipsi chiar şi de strictul necesar, pentru ca odraslele să fie sătule şi îmbrăcate şi să primească uneori bucurie de pe urma unui cadou. Nu, ci jertfelnicia de care vorbesc eu este mai severă, se referă la ceva mai lăuntric. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste faţă de altul, să se dea într-o parte. Şi lucrul acesta e de mare însemnătate.

Share
Wednesday, November 23rd, 2011 Articole No Comments

Moş Tănase sau “Când vă văd pe voi îl văd pe Dumnezeu”

În tabăra de vară de la Roşia Nouă l-am cunoscut şi pe moş Tănase.

Moş Tănase are 98 de ani. Până de Paşte mergea în fiecare duminică, singurel, pe picioarele lui, sprijinit într-o bâtă,  la Sfânta Liturghie. Apoi a căzut la pat, picioarele nu-l mai ascultă. Noi l-am cunoscut la îndemnul vecinei lui, tanti Maria care îl mai duce câte un blid de mâncare gătită, caldă, îi mai deretică prin casă şi îi mai spală câte o rufărie, pentru că, moş Tănase, la cei 98 de ani ai lui e singur pe lume, iar cei la care s-a dat în întreţinere se pare că mai mult iubesc alcoolul decât pe el.

Când l-am cunoscut pe moş Tănase era murdar, el şi casa lui, se simţea peste tot lipsa unei mâini de femeie care să deretice, să acopere cu dragoste neputinţele lui.

Cum noi aveam o grămadă de fătuţe dornice să devină nişte femei vrednice, am trimis o echipă de “intervenţie” la moş Tănase în bătătură, iar fetele s-au străduit şi au reuşit să dea o faţă umană căsuţei prăpădite de chirpici şi camerei-bucătărie în care îşi târăşte zilele lui de bătrân pe pat.

Fetele au dereticat casa şi curtea, au strâns rufele ce erau murdare şi le-au dus la Maria, peste drum, la spălat, apoi le-au clătit la râu şi le-au întins la uscat pe garduri şi pe toate sârmele disponibile din zonă.

Un amănunt rămăsese de “rezolvat”: cine îl spală pe moş Tănase. Era clar că fetele nu ar putea să facă asta, dar atunci cine, băieţii? Spre surpriza mea, atât Ionuţ cât şi Cristi şi Dan s-au oferit voluntari. Am mers la moş Tănase cu ligheane, dush gel şi spumă de ras. Cristi şi Ionuţ l-au tuns, ras şi frezat ca la carte! 🙂 L-au spălat cu apă caldă cu atâta grijă şi dragoste încât, recunosc, mi-au dat lacrimile. Au râs şi au glumit între timp, ca să facă momentul cât mai confortabil pentru bătrânelul ce se afla, atât de vulnerabil, în mâinile lor.

Pe tot parcursul zilei moş Tănase s-a rugat şi a mulţumit continuu lui Dumnezeu pentru că eram noi acolo.

La un moment dat a zis:

– Când vă văd pe voi, pe Dumnezeu Îl văd!

(Mă tot întreb, de atunci, dacă vreunul dintre noi vom auzi vreodată spunându-ni-se ceva mai frumos.)

În duminica următoare băieţii au venit cu o idee: să îl ducen noi pe moş Tănase la Sfânta Liturghie la care nu mai fusese de la Paşte. Zis şi făcut!

Doar că, lucrul cu adevărat palpitant de acum începe: cum l-au dus, atâta vreme cât nu aveam maşină, căruţă sau vreun alt mijloc de transport? Ei bine, vrednicii şi determinaţii mei băieţi s-au înhămat ei, la propriu, la căruţa lui moş Tănase pe care au împins-o/tras-o până la biserică cu moşuleţul urcat în ea.

Părintele s-a bucurat tare mult să îl primească la Sfânta Împărtăşanie:

Apoi pe moş Tănase l-au înconjurat o grămadă de Mării una mai frumoasă şi mai mândră decât alta, că era sărbătoare, nu? 🙂

Evident, el a fost invitatul special la masa de duminică, iar rugăciunea tot el a făcut-o cu toată dăruirea şi dragostea de care a fost în stare!

De atunci, pe fiecare pomelnic îl trec şi pe moş Tănase, doar că, uneori, mă întreb dacă fac bine că îl trec la vii. Va veni şi ziua în care îl voi trece pe celălalt pomelnic…

Până atunci, însă, îmi vin mereu în minte vorbele lui, înecate în lacrimi de recunoştinţă, ca un fel de premiu special pentru mine, pentru noi, primit pentru tabăra de vară:

“Când vă văd pe voi, îl văd pe Dumnezeu!”

M-aş bucura să zică despre noi toţi lucrul ăsta toţi oamenii cu care ne intersectăm vieţile pentru o clipă, o zi sau o viaţă…

 

Share
Monday, November 14th, 2011 Articole 2 Comments

Prietenei mele cea pierdută, în speranţa regăsirii..(partea II)

Draga mea prietenă,

Nu prea e cazul să fac literatură, dar aceasta este pentru mine cea mai la îndemână formă de exprimare. Mă întristează ceea ce îmi spui în ultimul timp. Poate că ar trebui să îţi spun că ai căzut în acest păcat încercând să umpli un gol, care, din păcate, nu se umple aşa. Dar având în vedere starea în care eşti probabil ar trebui să îţi explic totul într-o manieră mai accesibilă ţie.

Fiindcă suntem de aceeaşi vârstă aş începe prin a-ţi mărturisi că şi eu simt uneori nevoia de a mă simţi admirată şi, mai ales, să mă ştiu frumoasă. Şi eu mă simt uneori singură în lumea asta care mă vede ca un om ciudat, care mă respectă, dar care mă exclude.

Cunoscând fata de dinainte de această tristă experienţă, sunt convinsă că la un moment dat te-ai simţit la fel de exclusă. Probabil aceasta e cauza deznădejdii tale, care te-a făcut pentru început doar să arăţi bine pentru standardele lor. Apoi a început căderea. Ai început să cauţi iubirea băieţilor şi ai aflat ceea ce oamenii zilelor noastre numesc “iubire”.

Vreau să te întreb un singur lucru: eşti fericită?

Eu cred că nu eşti. Sunt sigură că în sufletul tău este mai multă durere şi mai mult zbucium decât când te durea indiferenţa oamenilor. De ce îţi vinzi trupul??

Trezeşte-te!!! Carnea ta nu e o marfă. Inima ta nu e un hotel într-o mahala. Nu ai nevoie de o etichetă pe care să scrie preţul frumuseţii pentru a fi întreagă.

Tu eşti tu, şi indiferent de ce spun ceilalţi nu merită să îţi vinzi sufletul!

cu dragoste,

L.

………………………………………………………………………………………

Dragă Oana,

Încep a-ţi scrie prin a-ţi aminti unele cuvinte rostite de tine: “Sper că dacă am terminat liceul să rămânem prietene în continuare.”

Eu mi-am respectat promisiunea pe care am făcut-o, însă tu, de când ai început să umbli cu Bogdan ai uitat că ai prieteni. Ai uitat când am fost una lângă alta ca să ne sprijinim când ne era greu.

Vreau să şti că eu nu te judec pentru ceea ce ai devenit, pentru că nu sunt în măsură să fac asta, însă greşeşti prin faptul că îţi ignori prietenii pentru un băiat.

Pot să îţi spun că prietenii îi ai pentru o viaţă, pe cei adevăraţi, dar cu Bogdan poate azi eşti, mâine vă despărţiţi.

Oricum, ceea ce faci tu este păcat şi pentru acest păcat nu doar tu vei avea de suferit ci şi copiii tăi.

Poate tu acum trăieşti cu impresia că “aşa este la modă”, însă această modă îţi distruge sufletul încetul cu încetul şi fără ca tu să îţi dai seama.

Ai fost prietena mea cea mai bună dar ai început să te schimbi, ceea ce m-a făcut să te privesc ca pe o străină. Am început să te privesc cu alţi ochi pentru că tu ai devenit o desfrânată care şi-a uitat cea mai bună prietenă.

Poate tu crezi acum că eşti fericită dar nu eşti, pentru că a trăi în păcat nu este o bucurie ci un chin pe care nu îl vei simţi acum ci mai târziu, când te vei căsători.

Sfatul pe care ţi-l pot da este acela de a merge să te spovedeşti şi de a te căi pentru ceea ce ai făcut.

Ai grijă de tine!

p.s. Onix, să şti că îmi e dor de tine şi că îmi lipseşti. Îmi vreau prietena înapoi!

Share
Wednesday, November 9th, 2011 Articole 4 Comments

Barbarii marilor oraşe – articol preluat din revista ROST

Este limpede că aşezarea interioară a multor tineri de azi suferă de grave dezechilibre, asupra cărora se apleacă prea puţine persoane, inclusiv din propria familie, şi prea puţine instituţii, inclusiv cele declarate de profil. Una peste alta, societatea europeană (nu doar occidentală, ci şi sudic răsăriteană) pare să asiste, când neputincioasă, când indiferentă, la apariţia unui nou tip uman de viitori cetăţeni: prematur introduşi în lumea tehnicii, fără a avea şi aptitudini de gândire tehnică, familiarizaţi până la exces cu mediile de informare, fără să îşi achiziţioneze o cultură generală minimă, abandonaţi fanteziei, de la filme la jocuri on line, fără a avea repere de evaluare a realităţii, transformaţi de mici în consumatori şi cumpărători, fără să aibă noţiuni de bază despre valoarea muncii şi a banului, activi sexual de la vârste fragede, fără a înţelege ce înseamnă “iubirea” şi cu atât mai puţin responsabilitatea pe care aceasta o implică, etc.

Legat de acest ultim aspect, potrivit datelor publicate recent de Inspectoratul General al Poliţiei Române, se constată o creştere cu 40% a cazurilor de abuz sexual în care sunt implicaţi minorii, dar nu doar ca victime, ci şi din ce în ce mai mult ca agresori. Altfel spus, tinerii devin violenţi la nivel de generaţie, în interiorul grupului de vârstă.

Dacă mai adăugăm, pentru a rămâne la noi, că România este şi deţinătoarea tristului record cu cei mai mulţi minori fumători şi consumatori de droguri uşoare din Uniunea Europeană, atunci avem deja două indicii ale impasului în care ne aflăm.

Demnitatea Omului

Din perspectivă social-teologică, astfel de avoluţii îngrijorătoare nu sunt rezultatul doar al tranziţiei sau al precarităţii materiale (cele mai multe cazuri de delicvenţă juvenilă se petrec în medii înstărite), ci a lipsei unei culturi publice a decenţei.

În una dintre faimoasele sale predici de la Nicula, vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu acuza tranşant lipsa măsurilor de limitare a poluării mentale şi pleda pentru o ecologie a spiritului.

Ei bine, o astfel de ecologie nu este practicată suficient nici azi. Dimpotrivă.

Motiv în plus pentru a începe noi, ca Biserică, deopotrivă cler şi credincioşi, să facem ceea ce aşteptăm să vină din partea statului.

La urma urmelor, îndemnul la misiune, dat de Mântuitorul Hristos apostolilor şi, prin ei, nouă, poate fi asumat şi fructificat inclusiv prin implicarea socială, personală sau organizată, peste tot acolo unde chipul lui Dumnezeu din om este mutilat, iar cetăţenia ameninţată de barbarie.

Radu Preda

revista ROST, numărul 102, octombrie 2011, pagina 23

Share
Monday, November 7th, 2011 Articole No Comments

Prietenei mele cea pierdută, în speranţa regăsirii…

DRAGA MEA MIMI,

Mă uitam astăzi pe albumul nostru făcut din hârtie, colorată cu fantasticele tale creioane de ceară. N-am să le uit niciodată! Incă mai păstrez albastrul! Toate coperţile caietelor mele din clasa a-V-a erau colorate cu o culoare, în funcţie de cât de mult îmi plăcea materia. Preferata ta era rozul, iar a mea albastrul, normal! Nu credeam însă că-ţi plăcea aşa de mult rozul încât să-l foloseşti până şi-n culoarea părului.

A trebuit să  mă uit de două ori în album, ca să-mi dau seama că cea pe care o zărisem în treacăt prin oras erai tu. Şti după ce te recunoşteam mereu, nu-i aşa? Nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti: era privirea ta asortată cu zâmbetul. Ambele extrem de inocente şi pline de sfială. Niciodată nu râdeai excesiv, şi te controlai, ba chiar roşeai când considerai că întreceai măsura. Aveai o sfială care te făcea  feminină,  drăgălaşă. Ei bine, asta am căutat şi-am încercat să găsesc la fata cu părul roz care trecea prin faţa mea,  distantă,  în căutare de atenţie. Oricât am încercat,  nu am găsit. Era doar fata care urma exemplul celorlalte,  sprâncene subţiri, buze moi, unghii lungi. De ce oare excesul acesta? Pentru că se vrea atenţie.

Dar dacă toate-s la fel cum să te remarci prin asta??? Înainte te remarcai şi încă cum? Prin zâmbetul inocent şi aluniţa din colţul buzei. Aluniţa  care a dispărut. Mă întreb de ce oare? Erai diferită prin asta, dar acum cu faţa perfectă şi fără nici un element natural care să te evidenţieze ai urmat exemplu considerat “perfect”de cei care vor să-şi  vândă marfa.
Am văzut în privirea ta, cea odată inocentă o dorinţă de dominare şi totodată o dorinţă de a fi  fericită. Toţi ne dorim asta. Dar nu  trebuie să  recurgem la metode ce pe alţii îi pot răni. Mie una mi-e  dor de fata cea inocentă, cu privirea senină şi cu obraji îmbujoraţi care mai scapă câte-o lacrimă……de fericire, firesc! Care-mi inspira atâta pace, atâta speranţă într-un viitor în care să fim tot atât de plini de bucurie.

Gândeşte-te. Te simţi fericită? Poate că da, câteva secunde. Eşti cu adevărat fericită?

Mi-e dor de lumina din ochii tăi. Speram că ea va ajunge să devină tot mai puternică încât să lumineze în jurul tău. Dar ea a fost aproape stinsă de parcă cineva ar fi vrut să o stingă şi tu nu ai protejat-o. Aşa să fie oare? S-a stins cu totul?
Nu încă! Mai poţi face ceva! Mai poate să-ţi pară rău pentru cele făcute, deşi lumina conştiinţei e umbrită de patimă.Totuşi mai avem nădejdea Învierii care poate să împrăştie norii.

Cu drag fosta ta colega de bancă şi de bucurii  DEIA!

P.S. Pentru mine întotdeauna vei rămâne MIMI cea dulce. Prefer să-mi amintesc de tine aşa. Depinde însă de tine dacă şi ceilalţi te vor ţine minte pentru asta.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Draga Andrea,

Îţi scriu această scrisoare în nădejdea că poate va fi o scânteie care să-ţi lumineze calea.

De multă vreme ne cunoaştem şi treptat am ajuns să ţin la tine ca la o prietenă de taină. Patru ani te-am văzut râzând, plângând, ţi-am ascultat teoriile despre băieţi şi câţi de nesimţiti sunt ei. Nu voi uita niciodată perioada în care am stat în aceiaşi bancă. Eu am fost mereu lângă tine, atunci când trebuia să faci o alegere. Cu timpul însă te-ai schimbat. Nu mai erai copilul care zâmbea tot timpul. Nu mai erai copilul care dădea din picioare atunci când nu-i convenea ceva.

Te-ai schimbat, iar eu am simţit asta. Peste câteva luni am fost uimită atunci când te-am văzut cu ţigara în mână. Chiar aşa de mult te-ai îndepărtat încât să nu-mi pot da seama?

De unde era să ştiu că inima fetiţei care înveselea pe cei din jur a fost rănită! Din “dragoste”?

Abia după ceva timp am aflat că  ai avut un prieten  care  te considera o aventură, o distracţie. Am  fost alături de tine, ţii minte? Ţi-am ascultat povestea dureroasă de o mie de ori, îţi aminteşti şi nici odată nu ţi-am dat de înţeles că mă plictiseşti. Ţi-am dat sfaturi care sper că ţi-au folosit. După puţin timp am observat că micuţa  Dede din nou zâmbeşte din nou împrăştie lumină şi căldură! Da, vesela, prietenoasa, iubitoarea,  Dede!

Cum viaţa este plină de surprize, nici din partea ta nu au întârziat. Un nou prieten în viaţa ta, de data asta unul mai mare cu mai multă experienţă de viaţă, dacă vârsta ar spune asta. Cu toate astea te-a înşelat  şi tu l-ai iertat!
Vara asta aţi fost la mare şi când te-am întâlnit la şcoală te-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva între voi şi mi-ai răspuns zâmbind “Am făcut-o”!

Asta da surpriză neplăcută! Nu credeam că eşti atât de slabă de înger! Ai căzut! Oare te vei ridica sau vei rămâne în cercul durere/plăcere, durere şi iar plăcere şi iar durere?

Andrea draga mea, te rog trăieşte-ţi copilăria. Bucură-te cât mai poţi. Nu-ţi risipi iubirea pentru prostioare de moment! Poate să existe iubire fără responsabilitate? Mai târziu vei regreta, nu uita asta.

Chiar dacă te-ai schimbat eu tot ţin la tine! Ai grijă de tine!

CĂTĂLINA.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Două dintre scrisorile fetelor de la L.A.V! pentru prietenele lor dragi şi (deocamdată) pierdute.

Poate o să le citească chiar ele…poate se vor ridica…poate se vor întoarce…poate nu e prea târziu încă….

Share
Friday, November 4th, 2011 Articole 2 Comments

La frontieră – Nădlac

Din 31 octombrie, zi de toamnă blândă şi caldă, am demarat Campania AlegeViaţa! la graniţa de vest a ţării, în cochetul orăşel al Nădlacului.

Cele două doamne directoare şi profesorii m-au întâmpinat cu multă deschidere, deşi, cred, oarecum nedumeriţi de demersul meu.

Am la dispoziţie cel mai frumos CDI (Cabinet de Informatică – pentru necunoscători :)…) pe care l-am văzut până acum. Condiţii de desfăşurare excelente!

Elevii – în uniforme frumoase, cu cravate şi embleme şic. Majoritatea le şi poartă 😀

Şcoala, ca şi oraşul, curată. Oamenii – civilizaţi, politicoşi, zâmbitori. Se vorbeşte şi se predă mult în slovacă, ceea ce pe mine mă face să mă simt exact ca în Arabella 🙂

Vă pun un link, ca să vă faceţi o idee despre ce vorbesc 🙂

Bine, am aflat între timp că între cehă şi slovacă sunt ceva diferenţe, dar, oricum, diferenţa e cam ca între cum vorbesc moldovenii noştri de peste Prut şi noi, pe la Arad, aşa că, din punctul meu de vedere, nu se pune 🙂

Aşadar, am parcurs în această săptămână clasele 7 – 9  şi o minunăţie de clasă a 10-a. Să vă povestec puţin despre ei:

Intră ăsţia de a 10-a pe uşă. Nişte civilizaţi, ce mai. Şi mă apuc eu să mă prezint, să le spun despre ce e vorba, apoi îi chem la joacă să facem căluţul. Ajungem la primul obstacol. Ce să vezi? Toţi, ca unul, sar în acelaşi moment, astfel încât nu s-a auzit, practic, decât o bufnitură în podea. Măi, să fie – gândesc eu – ia să vedem dacă a fost doar o coincidenţă. Ajungem la două obstacole. Buf, buf! Căluţii mei, veseli şi sincronizaţi, ca o echipă, trec mai departe. Hopa, – îmi zic eu – să vezi că aici am un grup unit. Mai întâlnim un obstacol. Buf! Apoi încă unul. Buf! Hai, că începe să-mi placă! 🙂

După ce terminăm cursa, zâmbind veseli, pe când se aşezau la loc, le spun că nu cred să mai fi întâlnit aşa o echipă omogenă ca ei şi că, pentru a verifica acest lucru, lor le-am “aşternut” în faţă mult mai multe obstacole decât altora.

Am putea trage şi un strop de morală de aici, zic eu: acolo unde e o echipă unită, pot fi ele mai multe obstacolele, dar şi succesul este mult mai mare!

Frumos!

Apoi să vă mai spun de cei mici de a 7-a. Nu numai că ridică mâna când vor să dea un răspuns, dar se mai şi ridică în picioare. Ce diferenţă imensă faţă de oraş!

Aştept cu nerăbdare să îi cunosc mai pe îndelete pentru că ştiu că au nevoie de mine, aşa cum şi eu am nevoie de ei, în această echipă pe care o formăm noi, la graniţa de vest a frumoasei noastre Românii!

Share
Thursday, November 3rd, 2011 Articole 1 Comment

Aniversările L.A.V!

Dacă în octombrie am avut două sărbătorite, Cătălina şi Teodora, de ce să nu avem în noiembrie…trei?! 🙂

Sâmbăta asta avem dublă aniversare. Din nou 🙂

Mâine, în 3, e ziua Laviniei.

Săptămâna viitoare, în 10, e ziua Cosminei.

Aşa că le sărbătorim pe amândouă sâmbătă, undeva la mijlocul perioadei.

Sâmbătă va fi cald şi frumos. Special pentru ele am comandat vremea asta superbă 🙂 O merită 🙂

Sâmbătă mergem în Vladimirescu, la Lavinia acasă, cu tot cu Cosmina.

Se pare că ne aşteaptă un tort delicios 😉

Vom pleca din staţia de la Podgoria cu tramvaiul de ora 14 :00. Pentru alte detalii, sunaţi-mă 🙂

Vă aşteptăm cu drag!

Cea de a treia aniversare – mai la sfârşitul lunii. Mai vorbim până atunci.

Share
Wednesday, November 2nd, 2011 Articole No Comments


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!