Archive for December, 2011

Revelionul

“Revelion” este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul “revelion” a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin “revelion” se intelegea “cina dupa bal, mai ales la anul nou”, deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul “revelion” desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie.

Revelionul – Ingropatul Anului Vechi

Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocat de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz, sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.

Te Deum la cumpana anilor

De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de “Te Deum”. Aceasta denumire vine de la imnul “Te Deum Laudamus…”, care inseamna “Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam…”. In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.

31 decembrie in trecut

Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.

Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:

“Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte…
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos…
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate…
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate…”

In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci “Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu” dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.

Adrian Cocosila

………

articol preluat de pe http://www.crestinortodox.ro/anul-nou/revelionul-122802.html, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră 🙂

La mulţi ani!

Share
Saturday, December 31st, 2011 Articole No Comments

Dragii Moşului…

…joi, 22 decembrie 2011, L.A.V!-iştii au avut debutul pe scenă, într-un mic spectacol închinat Naşterii Domnului.

O atmosferă intimă, un public format din părinţi topiţi de drag şi câţiva alţi adulţi sau tineri la fel de entuziaşti.

Un decor minunat, format din baloţi de fân care au adus mireasma ieslei, la propriu, în faţa noastră.

O trupă de teatru emoţionată…:) şi o regizoare mai emoţionată decât ei toţi la un loc, frumoasa, talentata şi extrem de răbdătoarea Giorgiana Popan.

Distribuţia, aşadar:

Irod – interpretat magistral de Ionuţ

Sluga vicleană/credincioasă – interpretată voit împiedicat de frumoasa Cosmina

Maria – în delicata interpretare a Stelianei

Iosif – blând şi ocrotitor, Mihail

Îngerul – serafica şi diafana Cătălina

Arhiereul Anna – impunătoarea interpretare a Andreei

Magul Baltazar – ferma şi demna Lavinia

Magul Gaspar – efervescenta Maria B.

Magul Melchior – adorabilul Marcian

şi ultimul, dar absolut splendidul rol al Soldatului – în interpretarea vie, veselă, hotărâtă şi prezentă a Teodorei

La finalul scenetei, în aplauzele asistenţei entuziasmate, am avut bucuria – cu mila Domnului! – să le oferim tinerilor actori diplomele din tabăra din vară, însoţite de câte o carte, cd sau calendar, un mic dar, fiecăruia după cum am considerat că i-ar fi de folos.

Bucuria mea cea mare a fost că în sală s-au aflat (cu excepţia celor doi fraţi George şi Georgiana plecaţi din zonă), toţi cei ce au fost în tabără. Sosiseră cu o seară înainte şi cele două fete de la Prislop – Ana B. şi Maria S. – de care ne fusese tare, tare dor. Ajunsese şi Cristi – fugărit de la o serbare la alta:). La fel şi Ana S. şi scumpa de Oana.  Ajunsese şi Dan căruia, spre totala smerire în a cărei tendinţe încă se află 🙂 i-am înmânat nu mai puţin de 3 diplome :))

Sper că i-am bucurat…aşa cum şi ei, cu perseverenţa lor, ne-au bucurat pe noi!

……………………………..

L.A.V! vă doreşte un Crăciun cu pace sfântă în suflete şi în casele voastre, un Crăciun cu bucurii din cele ce durează, un Crăciun frumos!

CRĂCIUN FERICIT TUTUROR!

 

Share
Saturday, December 24th, 2011 Articole 1 Comment

Scrisoarea ta…a mea…de ADIO

 

„ Salvaţi sufletele noastre” , S.O.S….., aşa a îndrăznit să scrie cineva pe peretele closetului de la liceu ( printre toate celelalte porcării sexuale)… Da, acesta e strigătul meu nerostit, poate strigătul generaţiei mele, înnăbuşit în inimile noastre, sub mormanele de gunoi ale vieţii de zi cu zi, de chiştoace şi sticle goale, de prezervative şi seringi; de decibelii muzicii date la maxim, de buzele şi corpul celui îmbrăţişat nu din dragoste ( ce e aia poate că nu ştiţi nici voi!), ci din disperarea aceea scârboasă a bătrânilor neputincioşi, de a nu fi singuri! Da, acesta e adevărul nostru, partea cea nobilă şi frumoasă din noi, şi nu putem să-l scriem decât pe pereţii veceului!
De câte ori deschidem gura sau întindem mâna către voi ne trataţi ca pe nişte cerşetori: ne daţi repede bani sau dulciuri sau ţoale ca nu cumva să ne iasă de pe buze strigătul acesta periculos care v-ar pune în cea mai jenantă postură din viaţa voastră, aceea de a nu şti pentru ce trăiţi sau care e sensul vieţii la care ne-aţi chemat, născându-ne; ori ca nu cumva mâna întinsă să cerşească Adevărul pe care nu-l cunoaşteţi, asta fiind maximum de onestitate de care sunteţi în stare, pentru că în rest ne minţiţi fără probleme… De fapt, ne umpleţi şi nouă farfuriile cu ceea ce curge din televizoare…
Ne daţi bani şi o rupeţi la fugă să faceţi alţii, lăsându-ne singuri cu cel mai viclean dintre monştrii acestei lumi: Banul. Parcă el ar fi nu numai stăpânul vostru ci şi copilul vostru: de multe ori mă întreb dacă voi faceţi bani pentru mine sau eu m-am născut ca să daţi un sens nobil sclaviei voastre… Deşi nu suntem bogaţi, nici bancheri, nici afacerişti, în casa noastră se vorbeşte mereu numai despre bani… Şi când mi-i daţi o faceţi cu satisfacţia celui care şi-a împlinit deplin datoria sa, sfântă, de părinte…
Poate că deja nu mai ştiţi să faceţi altceva. Când eraţi tineri v-aţi vândut sufletele Banului, aţi acceptat viaţa pe care o dă Banul, în locul celei pe care o dă Dumnezeu; şi viaţa pe care o dă Banul e o moarte travestită, aşa cum iubirea pe care o dă banul e prostituţie…
Când voi v-aţi vândut sufletele ne-aţi vândut şi pe noi, chiar dacă nu eram născuţi. Căci vânzându-vă aţi făcut din lume o piaţă de suflete…
Ştiu, după ce veţi citi aceste rânduri vă v-a părea rău că nu m-aţi avortat…
…deşi majoritatea timpului mi-l petrec, ca un avorton, pe net, căutând acolo ceea ce nu mai găsesc în lumea voastră: o bucăţică de viaţă proaspătă, cinstită, care să poată fi trăită ca un om, nu ca o maşină. Dar şi acolo nu-s decât alţi disperaţi ca mine, care ajungem să muşcăm unii din alţii, pentru că şi net-ul e pustiu ca şi vieţile voastre, dar cel puţin nu doare ca minciuna care vine de pe buzele părinţilor tăi… Adeseori stau minute în şir privind lumina monitorului, simţind radiaţiile ecranului ca o mângâiere rea, otrăvitoare… dar vădit rea şi otrăvitoare, nu ca mângâierea involuntară pe care mi-o daţi punându-mi bancnotele în palmă….
Oare de ce am ajuns noi, adolescenţii de azi, să spunem ceea ce simţim şi gândim doar în scrisorile de rămas bun ale sinucigaşilor? Nu mai e loc pentru Adevăr în această lume? Adevărul nu e bun decât pentru a muri?…

Mă doare până la os tot ceea ce vă scriu, fiecare cuvânt şi fiecare virgulă… Pentru că şi aceasta e o scrisoare de rămas bun…
Am ajuns nişte prefăcuţi care abia aşteaptă pauzele ca s-o zbughească printre blocurile din jurul liceului, acolo unde am ascuns o sticlă de băutură şi un pachet de ţigări, unde dansăm şi râdem şi ne sărutăm cu patima unui protest, scandalizându-i pe locatari… Şi ei, săracii, se tem de noi, nu ne spun nimic, le e teamă că o să-i caftim când vor ieşi să ducă gunoiul…. Le e frică de pumnii noştri, pentru că nu ne-au luat niciodată povara neagră din suflete… De fapt, sunt şi unii care ne înjură şi ne alungă, cu acordul tacit al bătrâneilor fricoşi de la ferestre, care parcă toată viaţa n-au învăţat nimic altceva decât să-i alunge pe alţii din sufletul lor…ca să nu pună în pericol amărâta lor de viaţă… pe care n-aş primi-o nici de pomană!
Voi ne daţi bani ştiind că noi îi cheltuim pe băutură, droguri şi sex protejat ( care vă protejează de fapt pe voi de „complicaţii”, de efectele nedorite ale vieţii moderne, civilizate!). Parcă aţi investi într-un serviciu de deratizare care vă scuteşte de noi şi de problemele noastre sufleteşti ca de şobolani şi gândaci de bucătărie… Îmi dau tot mai mult seama că voi aveţi nevoie de industriile divertismentului mai mult decât noi: căci ce v-aţi face voi, părinţii, dacă într-o zi când s-ar lua curentul, ar trebui să ţineţi loc de calculator, televizor, bar şi prieten la un loc? N-aţi fi cu totul depăşiţi? Aţi mai zâmbi aşa frumos, relaxaţi, ca atunci când ne daţi bani ca să ieşim în oraş?…
Iată! Nici măcar nu îndrăznim să îndreptăm către părinţii noştri strigătul nostru de ajutor… Iată, că nu credem în voi… Unde e dragostea care ne-ar fi dat această credinţă ? Aţi vândut-o demult pe confort, pe gresia şi faianţa din baie, pe maşina nouă din garaj şi pe toate celelalte fleacuri pe care mi le băgaţi în ochi ori de câte ori simţiţi în mine revolta… Şi ce mă doare cel mai tare: nu vreţi de la mine decât un singur lucru: să ajung la fel ca voi! Pentru asta mă plătiţi şi-mi îngăduiţi toate!

Voi nu vă puteţi salva nici pe voi înşivă… Nici societatea, nici şcoala, forme de senilitate consfinţite prin vot o dată la 4 ani…
Numai Dumnezeu ne-ar putea scoate din toată farsa asta tembelă şi murdară…Dar El…unde este?
Unde este Dumnezeu, mamă?
Unde este Dumnezeu, tată?

Nu vedeţi că înnebunim fără El?

Nu vedeţi că banii pe care ni-i daţi sunt bani de înmormântare a sufletelor noastre?
Nici profa de religie nu-L cunoaşte pe Dumnezeu… Ştie doar să mute piesele unui muzeu religios din magazie în sufletele noastre… Ne mai atârnă, în „colierul” disperării noastre, un bolovan pe care scrie religie
O colegă satanistă m-a invitat să mă alătur grupului lor… Am refuzat-o…. Oricum viaţa noastră obişnuită semănă cumplit de mult cu ritualul şi cultul lor: presupune respingerea, hulirea, batjocorirea şi uciderea a tot ce este curat şi nobil în noi ca să ne accepte… Cine?!
De aceea şi ea şi „tovarăşii” ei se simt în această lume ca peştele în apă şi ceea ce pentru mine este dureros, pentru ea este plăcut….Practic ea îmi cere să mă bucur de rău, de absurdul în care ne cufundăm tot mai mult… de anormalitatea relaţiei noastre…
Dar prefer să mor decât să accept asta…
………………………………………………………………………………………………
Dragii mei, scumpii mei părinţi!
Acestea ar fi trebuit să fie ultimele mele cuvinte…
Pregătisem totul, în detaliu… Când a sunat Ana şi mi-a zis să mergem la mănăstire… Am refuzat şi m-am dus să mă culc; dar stând în pat m-am gândit că dacă tot m-am hotărât să mor, ce mai contează? Dacă cineva m-ar face să mă răzgândesc, înseamnă că hotărârea mea e o iluzie, înseamnă că mi-e frică, înseamnă că nu fac decât să spun cuvinte goale, să-i mint pe toţi ca să mă dau în spectacol, şi în cel mai scârbos, acela de a cerşi atenţie cu moartea ta…
Când orice ai face şi tot nu eşti băgat cu adevărat în seamă, nu-ţi mai rămâne decât moartea: ştii că la înmormântare vor fi sentimente adevărate, că vei fi plâns şi regretat aşa cum nu ai fost niciodată, ŞTII CĂ ATUNCI VEI AVEA VALOAREA PE CARE O MERITĂ ORICE OM DE PE PLANETA ASTA CÂND ESTE ÎN VIAŢĂ,  mila aceea esenţială care, oricât de căzut ai fi, te împinge să te agăţi de viaţă… Ştii că oamenii de lângă sicriul tău se vor fi trezit cu adevărat, că te vor privi şi-ţi vor vorbi din inimă… DIN INIMĂ…DIN INIMĂĂĂĂ!!!!!!!!…..
Asta am găsit la mănăstire, mamă şi tată: propria INIMĂ!
Mă dusesem să dărâm ultima redută a vieţii, mă dusesem să înfrunt şi ultimele argumente ale sufletului, cele religioase… M-am dus cu o hotărâre furioasă…
Am intrat în chilia unui călugăr subţire şi palid, care privea în podea ca şi cum ar fi urmărit o furnică prin microscop… Mi-a făcut semn cu mâna să mă aşez pe un scaun, apoi s-a aşezat şi dânsul…
Au trecut câteva minute până când să-mi dau seama că tăcerea lui e mai puternică decât furia mea, şi viaţa din trupul acela numai piele şi os, înmiit mai tare decât lumea plină de disperare şi ipocrizie din care veneam… Încet-încet, fără un sunet, inima mi se dezgheţa: frigul din ea se evapora ca şi cum suflarea caldă a cuiva ar fi cuprins-o, ca şi cum un suflet ar fi intrat în mine şi mi-ar fi îmbrăţişat sufletul ca să-l încălzească…
N-am crezut că există aşa ceva, o astfel de dragoste…. Am văzut mereu numai atingerea trupurilor, îmbrăţişarea lor disperată, care nu atinge sufletul, care lasă sufletele şi mai singure şi mai pustii …şi mai reci…
EXISTĂ DRAGOSTE, MAMĂ!!!
EXISTĂ DRAGOSTE, TATĂ!!!

Suntem în noiembrie şi-n mine e primăvară! Înţelegeţi?
Sunt plină de izvoare care curg prin noroiul pe care l-au lăsat toate iernile vieţii mele în urmă… care acum nu mai e ascuns sub falsul alb al zăpezii…. Văd în mine toată murdăria lumii şi am mai multă poftă de viaţă ca oricând!  Dar e Soare pe cerul sufletului meu, Lumină şi căldură, şi ştiu că El are puterea de a usca totul şi de a face să crească iarba; şi că vor ieşi flori….
Stăteam în chilia aceea, într-o tăcere tot mai caldă şi mai duioasă… Mă aşteptasem să fiu întâmpinată cu reţinere, să fiu judecată şi combătută, mustrată, luată la rost, să mi se ţină predici… Şi nimic din toate acestea… Doar un preot călugăr care tăcea… Doar metaniile din mâna lui se mişcau încet ca un ceas care măsura, nu timpul, ci mila… De la o boabă la alta, mila aceea plină de înţelegere, tot creştea… până mulţimea ei mi-a apăsat inima atât de tare încât am izbucnit în plâns… M-am aruncat la picioarele lui şi am început, plângând în hohote, să spun totul, TOTUL, TOOOOTTTUULLL….
Nu mai ştiam cine şi unde sunt, nu mai simţeam spaţiul şi timpul…. Doream cu disperare doar ca bunătatea aceea ce mi se descoperise să rămână cu mine: să stau în casa ei şi să mănânc la masa ei şi să privesc prin fereastra ei, să fiu copilul ei, care se joacă în curtea ei, care se bucură de laudele ei…
Şi pentru asta trebuia să spun totul, să dau totul afară din mine, să mă eliberez de tot ce fusesem până atunci…. Să dau afară tot ce era de afară, tot întunericul şi scâşnetul dinţilor sufletului meu… Aici în dragostea aceasta ar fi trebuit să mă nasc şi să locuiesc şi să cresc… Aici ar fi trebuit să fiu dintotdeauna şi să nu cunosc altceva… Dar eu m-am născut afară, din oameni izgoniţi din Rai, care s-au învăţat să trăiască afară, în întuneric şi-n mijlocul disperării… Oameni care au colonizat ura şi durerea continuă… Oameni care locuiesc în mlaştină şi s-au învăţat cu căldura ei fetidă… Au uitat mireasma bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu…
M-AM ÎNDRĂGOSTIT, MAMĂ!
Iubesc, tată!
Nu un băiat, nu o haină, nu o muzică, nu un liceu, nu o carieră!

M-am îndrăgostit de Viaţă, de Dumnezeu şi de Om!

Toate acestea m-au strâns într-o singură îmbrăţişare de nesfârşită dragoste şi duioşie când m-au cuprins de umeri şi m-au ridicat, nu de pe podeaua de lut a unei chilii, ci din adâncul mormântului în care locuia sufletul meu…
Acum, chiar dacă lumea întreagă ar pieri, cu toate lucrurile şi modele ei, FERICIREA MEA AR RĂMÂNE NEŞTIRBITĂ! Pentru că acum ea nu mai vine din afara mea spre înlăuntrul meu, ca să depindă de capriciile lumii: ci vine din lăuntrul meu şi creşte până se revarsă în jurul meu: şi nu trebuie decât un singur lucru: să rămâi credincioasă Izvorului ei, Iisus Hristos Cel Răstignit. Din El curge, nespus de bogată, această iubire duioasă, mângâietoare care înţelege şi iartă şi îndreaptă, cu nespusă blândeţe, toate rătăcirile sufletului….
Atât mi-a spus călugărul acela la sfârşitul spovedaniei mele: Acesta Care a luat asupra Sa păcatele tale şi ţi-a dat iertarea, Acesta Care ţi-a luat sufletul în braţe ca pe un prunc şi ţi l-a încălzit cu Suflarea Lui dătătoare de viaţă, este IISUS HRISTOS, Dumnezeu Care S-a făcut Om, răstignit pentru vina ta şi înviat pentru viaţa ta…
Ştiu că nu veţi înţelege… Oare poate cineva, fără să fi cunoscut el însuşi, din experienţă personală, cele scrise de mine?
Dar totuşi am îndrăznit să vă povestesc… totuşi, îndrăznesc să nădăjduiesc, că într-o zi, veţi înţelege…
În zori, după priveghere, la sfârşitul Liturghiei, părintele mi-a făcut semn să mă apropii şi să mă împărtăşesc… Nu vă pot spune ce s-a întâmplat atunci… Doar că ceea ce am cunoscut în Sfânta Spovedanie a fost doar un mic prolog…
Ştiu că nu puteţi înţelege… Dar vă rog, vă rog din toată inima să mă credeţi: NICIODATĂ NU MI-A FOST MAI DOR DE VOI! NICIODATĂ NU V-AM IUBIT MAI CURAT ŞI MAI MULT!…
Aseară, când v-am cerut bani pentru imaginara aniversare la care trebuia să merg nu ştiam că am spus ultima minciună… Ştiam că mă duc să distrug şi ultimul argument al vieţii… Şi, iată-mă, ca o întoarsă din morţi, ca o ieşită din iad! Ca o învinsă de Viaţă! Doar pentru că Cineva a readus Dragostea pe pământ, deschizându-şi braţele înaintea noastră şi îmbrăţişându-ne aşa cum suntem cu preţul celor mai cumplite răni
Acum, dragii mei, am pentru ce să trăiesc… Am ce să dau… Acum nu mă mai sperie nici o durere… căci Hristos le-a transformat pe toate în dureri de naştere ale Iubirii…

Aceasta trebuia să fie o scrisoare de adio… Şi este! Spun ADIO întunericului, fricii şi morţii, deznădejdii şi singurătăţii… Adio! În Numele Lui!

Share
Saturday, December 17th, 2011 Articole 1 Comment

Nădlac – end of the story and mixed emotions

Miercuri, 14 decembrie 2011,  la ora 7:10 ieşeam pe poartă, mă urcam pe bicicletă şi, pe o ceaţă groasă ca o pătură caldă, porneam spre staţia de autobuz de unde urma să iau, pentru o ultimă oară, microbuzul spre Nădlac. Campania AlegeViaţa! de la Nădlac urma să se sfârşească.

A trecut exact o lună şi jumătate de când am păşit pentru prima oară în micul orăşel de graniţă.

De multe ori am avut gândul să scriu despre una/alta, despre una/altul dintre oamenii pe care mi-a fost dat să îi întâlnesc şi să îi cunosc acolo. Dar varii motive m-au oprit să mai scriu pe blog, recunosc, principalul motiv fiind acela că lăsam laptopul acolo peste săptămână şi rămâneam fără posibilitatea de a mai scrie, iar în weekend, la Arad, aveam întotdeauna altceva de făcut. Ah, ce lux este să nu ai net acasă! – nici nu vă (mai) puteţi imagina 🙂

Însă, ori de câte ori îmi trecea prin cap vreo dorinţă de a posta ceva, titlul revenea, invariabil : “Nădlac – mixed emotions”. Drept pentru care, iată că a sosit şi clipa în care gândul acesta se transformă în cuvânt scris.

De ce mixed emotions? Pentru că exact aşa pot caracteriza, per total, prezenţa mea la Nădlac. Pe tot parcursul timpului am avut treceri oscilante, de la o oră la alta, de la o pauză la alta, din bucurie intensă în durere, de la tristeţe la entuziasm.

Am întâlnit poate cei mai contrastanţi oameni adunaţi grămadă: copii consideraţi problema şcolii dar atât de vii şi de frumoşi sufleteşte încât mi-au cucerit inima, tineri consideraţi extrem de capabili şi de inteligenţi dar cu o uscăciune sufletească ce mi-a întristat privirea, clase care, în proporţie de 80% nu au fost capabile să înţeleagă o metaforă, dar în care restul de 20% au plecat de la oră cu lacrimi în ochi şi multe, multe alte situaţii, atât de diverse şi de năucitoare în diversitatea lor încât mi-ar fi greu să vi le aduc în faţă pe toate.

Poate cea mai controversată campanie am făcut-o la Nădlac. Controversele s-au purtat, mai ales, în cancelarie. Asta nu ar fi nimic, nu este prima oară când profesorii “încasează” mai greu decât elevii ceea ce spun eu în Campania AlegeViaţa! Dar cred că a fost prima oară când profesorii s-au folosit de copii ca de nişte pioni ca să îmi testeze opinia despre câteva lucruri delicate de viaţă. A fost prima oară când unul dintre ei a trecut de la aplauzele de la al doilea modul, la răceala salutului cu jumătate de gură din ultima mea zi acolo şi de la declaraţii despre cât de inteligentă e fata care poartă mereu prezervativul asupra ei la declaraţia că această campanie era extrem de necesară şi că îmi mulţumeşte pentru ea. Mixed emotions…

Mi-a fost complicat să rezonez cu nişte oameni care, pe planul sufletescului nu prea mai problematizează. Mi-a fost greu să rezonez mai apoi cu nişte oameni pe care i-am despărţit dintr-o încăierare ca în filmele americane în trenul în care se întâmplase să fiu. (doi din 9C îşi băteau un coleg în asemenea hal încât se auzeau loviturile până în mijlocul vagonului.) Mi-a fost greu să rezonez cu nişte fete de a 9-a care arătau ca nişte femei adulte trecute prin multe şi care erau perfect dispuse să se lase pipăite/sărutate/mozolite de absolut oricine care trecea prin zonă. Mi-a fost greu să rezonez…

Cu toate acestea am avut un tânăr-“problemă”, tot de a 9-a, care e, poate printre cei mai vii sufleteşte oameni de pe acolo, dar a cărui tristeţe din ochii căprui mi-a rămas, ca un bolovan, pe suflet, la fel ca şi colegul său care mi-a mărturisit că intenţionează să dea la teologie (Doamne ajută!) şi care a plecat de la mine cu un braţ de cărţi, la fel ca un alt coleg de a 11-a care, dacă va izbuti să nu se lase copleşit acum de ceea ce vede în uluitor-de-mizerabilul-şi-sterilul- mediu în care trăieşte are şanse să fie un om minunat şi Viu.

Am avut şi bucuria de a avea o alarmă falsă în legătură cu sarcina unei fete de a 9-a, am avut şi tristeţea poveştilor sordide de viaţă ale unor fete de a 11-a. Mixed emotions…

Una peste alta…Nădlacul a fost un pic zgâriat în paşnicul lui dolce far niente – duhovniceşte vorbind de Campania Alege Viaţa!. Rezultatele, roadele, Dumnezeu le va şti.

Eu ştiu că m-am bucurat că le-am putut da şansa de a alege. De acum încolo sunt pe cont propriu, de acum încolo ştiu că nu sunt singuri.

Luăm vacanţă (adică eu :)…), o gură de oxigen duhovnicesc la bisericuţa din Arad la care îi aştept pe absolut toţi cei care se simt uscaţi sufleteşte, o baie de bucurie la Naşterea Mântuitorului şi apoi, cu forţe înnoite, semestrul II. Unde? 🙂 Surpriză 🙂 Vă voi spune în postările viitoare 🙂 Până atunci vă doresc lumină în suflet, nu în geam, dulceaţă în vorbă, nu în prăjituri şi dragoste faţă de cel de lângă voi, oriunde aţi fi, oricine ar fi.

 

Share
Friday, December 16th, 2011 Articole No Comments

“POEŢI DUPĂ GRATII” – conferinţă

Conferință” POEŢI  DUPĂ GRATII”

EVENIMENT EXTRAORDINAR: Vizionarea filmului “Poezia după gratii

Lansarea volumului: Poeți după gratii”

Cuvant al d-lui ILIE TUDOR

Îl vom avea ca invitat pe:

Ilie Tudor, (tatăl artistului TUDOR GHEORGHE)

fost deţinut politic

LOCUL: Sala festivă a  liceului Vasile Goldiş

DATA    08.12.2011          ORA  18

Share
Wednesday, December 7th, 2011 Articole No Comments

Despre CĂSĂTORIE – conferinţă

Pentru că atât de multe discuţii am iscat, polemici, dezbateri, mai mult sau mai puţin elegante ori civilizate, vorbindu-le liceenilor despre căsătorie, liceenilor cărora, se pare, în ziua de azi este mai uşor, normal, firesc să vină cineva să le vorbească despre sex şi despre cum să potrivească cauciucul pe banană (cacofonia este intenţionată, evident 😀 …), ei bine, acum mai vine cineva să lămurească, poate, aspecte delicate ale acestui subiect.

Părintele Dionisie, un duhovnic minunat de la mănăstirea Albac, ne va vorbi tuturor despre ce este, ce ar trebui şi cum ar trebui să fie această taină lucrătoare în vieţile noastre.

De folos celor ce au în plan, mai devreme sau mai târziu, căsătoria.

De folos celor ce au făcut-o mai demult, neştiind în ce se bagă şi acum trag diverse ponoase.

De folos celor indecişi, care încă nu ştiu care le este Calea.

Vă aşteptăm, aşa cum ne şade bine, cu uşile larg deschise. Intrarea liberă tuturor, în speranţa că măcar o idee va pătrunde şi pe poarta deschisă a inimii…

Share
Saturday, December 3rd, 2011 Articole 1 Comment


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!