Archive for January, 2012

Ora de educaţie pentru nas

Ora de educaţie pentru nas

Vineri, la liceul Pedagogic din Arad, am iniţiat ciclul de ore de educaţie pentru nas.
După cum prevede şi protocolul european al Educaţiei pentru Nas (P.E.N.), prima oră a fost dedicată nării stângi la fete.
Pe parcursul acestei ore, le-am vorbit tinerilor din clase de la a 7-a la a 12-a, despre importantul rol în buna funcţionare a organismului adolescentei a nării stângi. Am încercat să le explic diferenţele fundamentale între nara fetiţelor şi nara băieţeilor, lucruri determinante pentru dezvoltarea lor ulterioară ca  buni membri ai societăţii.
Este evidentă nevoia tinerilor de a afla detalii semnificative despre particularităţile nării stângi, acest lucru reieşind clar din întrebările puse.
Am mari speranţe că în urma acestei ore, nici unul dintre elevii participanţi nu îşi va mai sufla nasul prin nara stângă.
Orele de luni vor fi dedicate nării drepte la băieţi, aşteptate cu maxim interes după cum am aflat în această seară din mailurile primite.
Conform P.E.N. aceste ore se vor desfăşura pe parcursul întregului an şcolar până la atingerea unei conştientizări profunde a tinerilor asupra rolului fundamental al nasului în devenirea lor ca membri deplini ai societăţii europene.

………………………………………………………………….

Dacă textul de mai sus vă sună absurd, mai încercaţi o variantă: înlocuiţi „educaţia pentru nas” cu „educaţie sexuală”.
Tot la fel de absurd vi se pare, nu e aşa?
Dacă da, (asta însemnând şi că sunteţi un om normal :)..) atunci puteţi înţelege de ce o educaţie „pe bucăţi”, care nu îl priveşte pe om în întregul lui, nu are cum să dea nici un fel de rezultate (bune) şi de ce Campania AlegeViaţa! nu va fi niciodată aşa ceva! Nu facem „educaţie sanitară”, nu facem „educaţie sexuală”, nu facem „campanie anti avort”. Omul luat pe componente nu mai e om, iar noi ne încăpăţânăm să vedem pâlpâirea sufletului din înăuntrul fiecărui trup de adolescent!

Share
Saturday, January 28th, 2012 Articole No Comments

PEDA – “Hai, că se poate!” – mi zic eu sau Despre reperul moral

Revenind la lipsa unei culturi publice a decenţei despre care vorbea Radu Preda în revista ROST, parafrazându-l pe mitropolitul Bartolomeu Anania (găsiţi articolul pe blog sub titlul “Barbarii marilor oraşe”), m-am apucat azi să sparg tipare, tabuuri şi minciuni publice, vorbind timp de 6 ore non stop 😀 despre o posibilă decenţă, despre o posibilă trăire decentă, despre şansa lor, ca generaţie, de a avea o viaţă cu miez decent, de a se preţui la justa valoare, de a nu se vinde pe …nimic.

Cam cum se întâmplă de obicei, primele reacţii la un liceu de fete vin de la…băieţi 🙂 Unul de a 11-a şi unul de a 10-a, individual şi pe rând, dar cu acelaşi mesaj: (mi-a plăcut ce a zis cel mai mare şi am să reproduc): “Ştiam eu că virginitatea asta, totuşi, valorează  ceva şi acum, că aţi venit dumneavoastră sunt hotărât să nu fac nimic până la căsătorie!”

Să vezi şi să nu crezi 🙂 Dar eu cred, eu CRED, că atunci când simţi, cu sufletul simţi, iar Adevărul ăsta este aşa un aer tare, mai tare decât cel de munte, pe care, odată ce îl respiri, nu mai poţi accepta putoarea din birt! Băieţii ăştia au simţit repede Adevărul şi au plecat întăriţi că ceea ce simţeau ei era bine! Mă bucur mult pentru ei, în calitatea lor de viitori soţi şi taţi care vor merita tot respectul!

Azi, pe de altă parte, unul de-a noua, îmi pune în palmă un prezervativ! Cică ăia de la Crucea Roşie se plimbă prin Arad şi împart prezervative. Cool! Măcar unul a ajuns la mine 😀 Prezervative ca să…ce? Cum ce? Păi să facă pruncii de cinşpe ani sex protejat! No kidding! Protejat de ce? De HPV? M-aş cam îndoi cum că ar funcţiona! Băiatul de care vorbesc, un tip ultra destupat la minte, a stat o fracţiune de secundă la îndoială, apoi cred că a considerat că parcă nu merită riscul şi a lăsat prezervativul ăla în urmă. Sper să facă la fel şi cu următoarele.

Una peste alta, e greu să spui curviei pe nume, atât pentru cel ce îşi asumă riscul (adicătelea eu), cât şi pentru cei care aud prima oară vorbindu-se despre asta în termeni reali (adică aceşti minunaţi adolescenţi ai vremurilor noastre).

“O fac” toţi? Cu siguranţă nu! Iar dintre cei ce “o fac”, eu sunt convinsă că mulţi deja regretă şi că mulţi vor avea puterea să se oprească.

Iar dintre cei de a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, cred că mulţi vor avea puterea să nu cadă în capcana asta, având un reper moral de care să se ţină. Importantă rămâne sinceritatea faţă de tine însuţi. Un exerciţiu dur la care vă chem pe toţi!

Share
Monday, January 23rd, 2012 Articole 1 Comment

L.A.V! – tot JOI, tot NOI :)

Ne vedem joi, ne vedem joooooooooiiiiiii,:) nu de alta dar joi, se pare, sunt evenimentele culturale ale urbei.

M-am gândit să văd cât mă mai rabdă Marci :)))

Nu o să ne uităm luni la film, ci o să mergem joi la filarmonică, (ca în bancul ăla de pe vremea comuniştilor, cu Bulă care întreabă la radio Erevan: E adevărat că lui Bulă partidul i-a dat o maşină? Răspunsul radio Erevan: Da, e adevărat. Dar nu e vorba de o maşină, ci de o bicicletă şi nu i s-a dat, ci i s-a luat!) 🙂 tot de la ora 19:00 (măcar pe ceva te poţi baza la ultimele L.A.V! – uri :))…), să îi vedem tot pe …ai noştri, adică tot elevi de liceu, talentaţi, muncitori, care vor avea un spectacol, sper eu, frumos.

Aşadar, îmbrăcaţi la 4 ace, ne culturalizăm de zor săptămânile astea şi, mă bate gândul ca, după ce o-i face rost de lemne să încălzesc ditamai camera şi chiar apucăm să ne uităm la ceva film (presupunând că Marci nu îmi ia gâtul până atunci :D..), la cealaltă întâlnire o să facem o dezbatere despre ce e bun şi ce nu în toate aceste manifestări culturale. Aşadar vă rog să nu veniţi să staţi ca nişte plăntuţe de apartament prin fotoliile comode, ci să vă scoateţi spiritul critic la interval, să ţineţi minte ce se întâmplă, mai pe româneşte: să fiţi prezenţi!

Un weekend cald şi luminos să aveţi! (căldura şi lumina cele care vin din înăuntru!)

 

Share
Friday, January 20th, 2012 Articole Comments Off on L.A.V! – tot JOI, tot NOI :)

PEDA

Am pornit în semestrul II, într-un nou an, cu zbuciumul de rigoare. Dincolo de manifestaţiile anti…şi anti… şi anti…, viaţa merge înainte cu ale ei.

Pedagogicul m-a primit cald. De la director, profeori, elevi. Încă:) Să vedem cum vor fi după modulul III 😀

Dar, una peste alta, m-am simţit azi, în prima zi de la pedagogic, ca acasă.

M-am întâlnit cu două clase de a 12-a. Femei în toată firea, bărbaţi frumoşi şi deştepţi.

Sigur că o să fie greu. Să zgudui păreri înrădăcinate, să chemi conştiinţe, să trezeşti inimi…

M-au bucurat doamnele profesoare care au asistat la ore. De la faptul că s-au jucat împreună cu noi, până la faptul că au fost întru totul de acord că este binevenită această campanie, atitudinea lor m-a bucurat. Să vedem cum vor fi după modulul III 😀

Mă bucur să pot fi cu ei. Mă văd pe mine în multe dintre fete. Mă bucur că le pot oferi, poate, gura de oxigen de care au nevoie. Sunt viitori dascăli şi dăscăliţe, viitori psihologi, oameni ce vor influenţa, la rândul lor, destine. Să nădăjduim că o vor face înspre Bine şi Frumos.

Share
Tuesday, January 17th, 2012 Articole No Comments

I L.A.V! 2012. Do you?

Vom debuta cu L.A.V! – ul în forţă în anul cel nou 7520 de la Facerea Lumii, sau,  mai pe înţelesul tuturor, mult aşteptatul 2012 🙂

Prima întâlnire a L.A.V! nu va fi într-o luni ci într-o joi, 19 ianuarie, nu de alta dar atunci vom putea să o vedem pe draga noastră Giorgiana Popan în noua piesă a Teatrului de Stat “Ioan Slavici” Arad – Humpty Dumpty. Ne  întâlnim în faţa teatrului la ora 18:30 – 18:45. Ar fi de folos să vă anunţaţi prezenţa ca să putem rezerva locuri din timp.

A doua întâlnire L.A.V! va fi în lunea următoare, 23 ianuarie, când (sper) se va îndeplini şi marea şi vechea dorinţă a lui Marcian, aceea de a vedea un film! Uraaaaaaaa! 🙂 Filmul va începe la ora 18:00, oră după care întârziaţii vor fi aspru admonestaţi cu “shhhhhh”, “acuma se vine?” şi alte dulcegării de sezon. Eu vă voi deschide casa de pe la ora 16:30, să mai schimbăm o vorbă, să mai povestim despre trecuta vacanţă şi întâmplările ei semnificative.

Vreau să anunţ pe cale oficială că începând din 16 ianuarie Campania Alege Viaţa! va fi prezentă la Colegiul Naţional Pedagogic “Dimitrie Ţichindeal”. Aici am petrecut eu 4 ani din viaţă la clasa de filologie istorie. Mă voi (re) întâlni cu profesori de-ai mei, cu foste colege de generaţie acum profesoare, cu senzaţii vechi dar nu moarte, cu amintiri plăcute sau ba.

Plătesc datoriile morale. Sperând că ceea ce eu (noi) nu am ştiut despre viaţă şi am învăţat “the hard way” să îşi găsească rostul şi împlinirea în sufletele celor ce stau acum în aceleaşi bănci, privesc prin sticla aceloraşi geamuri, văd frunzele ruginii ale aceloraşi castani imenşi, păşesc pe aceleaşi trepte, cu acelaşi sentiment că vor cuceri lumea. Oare?

Share
Tuesday, January 10th, 2012 Articole No Comments

Pentru viitorii medici, actualii medici, potenţialii medici

Să construim biserica
din sufletul nostru

Interviu cu neurochirugul
Lidia Gheorghiţescu

 

– Doamna Doctor, aveţi o carieră profesională bine definită şi cu multe realizări. Aţi întemeiat o familie, aveţi un fiu care vă urmează în cariera de medic, şi încă multe altele vă stau înainte. Din această perspectivă, atunci când rămâneţi singură, cu gândurile dumneavoastră, cum vă definiţi pe dumneavoastră înşivă?

– Viaţa mea porneşte de la mama. Un frate al meu a avut poliomielită. A avut o simptomatologie zgomotoasă: nu se culca, urla. Doctorul i-a zis: „Să ştii că moare!”, pentru că nu ştia ce are. Atunci l-au botezat. Şi fratele meu a supravieţuit datorită minunii botezului, iar acum e medic stomatolog. Pe urmă s-a îmbolnăvit tata, era într-o stare de comă, probabil că a avut encefalită. Eram copil şi m-a impresionat mult când l-am văzut: nu mişca nimic. L-au dus la Craiova, dar şi doctorii se mirau de boala lui. I-au spus mamei: „La morgă o să ştim ce-a avut, că acum nu ne dăm seama”. Tata însă şi-a revenit. Dar mama se ruga, şi când a fost cu fratele meu, şi cu tata.

Mama se ruga tot timpul. Casa ei a fost prima dată biserica, pe urmă venea acasă. Acasă era, într-adevăr, şi bunica care o ajuta în gospodărie. Educaţia i-a fost, ca a multor fete din perioada interbelică, cu călugăriţele. Tatăl ei era mic negustor şi o ducea la Turnu Severin o săptămână, stătea acolo în gazdă, şi venea acasă la sfârşitul săptămânii. Acolo erau nişte călugăriţe profesoare care, pe lângă citire, matematică etc., o învăţau şi pianul, şi religia. Erau nemţoaice şi au impus o educaţie strictă. Mama, fiind ortodoxă, niciodată n-a trecut la catolicism, dar şi-a păstrat rigurozitatea. Şi aşa eu am făcut tot ceea ce a spus ea. Mă ducea la biserică de mică. M-am „trezit” la biserică, neştiind ce este biserica, pentru ca eu la 3 ani, sau poate că la 2 ani, stăteam acolo. Era foarte riguroasă, nu aveam voie să mă mişc. Îmi impunea: „Asta trebuie, asta nu trebuie, un copil trebuie aşa să fie şi nu altfel”. A fost desăvârşită. Tot ce fac, de la ea am. Dacă spuneam că nu pot să fac ceva, îmi zicea de fiecare dată: „Crede în Dumnezeu, roagă-te! Cum de nu poţi? Cum? Nu te-ai rugat la Maica Domnului? Este imposibil să nu poţi!”


Lidia Gheorghiţescu, medic primar neurochirurg,
Institutul de Boli Cerebrovasculare
„Prof. Dr. Vlad Voiculescu”, Bucureşti

– Aţi văzut oameni care s-au convertit pe patul de spital, pe patul de moarte?

– Nu, căci trebuie pregătire dinainte. În ultima perioadă, pe toţi pacienţii mei îi sfătuiesc să se spovedească şi să se împărtăşească. Pe mine nu mă interesează că au ţinut post, că n-au ţinut post, ce păcate au făcut. Operaţia pe creier e foarte grea, creierul e un organ „de lux” şi nu se ştie dacă se mai trezeşte. Şi-atunci de ce să nu fie pregătiţi duhovniceşte? Poţi muri şi dintr-o apendicită, dar la o operaţie pe creier! Sau nu mai poţi să mai comunici, rămâi cu o afecţiune gravă. Şi atunci este important, în faţa lui Dumnezeu, în ultima secundă înainte de operaţie să fie pregătiţi.

Omul e ceva perfect, e dumnezeiesc, într-adevăr făcut după chipul lui Dumnezeu. Nimic nu este în plus în creier, şi nici în trupul omului. Dacă tu nu ai grijă de tine, tot ce pierzi, chiar şi o măsea, nu mai revine. Din creier dacă ai pierdut puţin, nu mai poţi fi integru, ca la început. Este adevărat că preiau celelalte părţi, mai ales la copil, dar nu 100%. Şi cu cât înaintezi în vârstă, e mai greu. Moare o celulă – nu se mai reface. Dacă la ficat se mai refac, la creier nu. Dumnezeu l-a salvat pe fratele meu, dar el are un deficit. Are un picior mai mare şi unul mai mic, cu atrofie musculară. Din punct de vedere cerebral, e perfect, însă măduva spinării e afectată.

– Când operaţi un pacient care este spovedit sunteţi mai liniştită?

– Nu faptul că sunt eu liniştită este cel mai important. Intervine în timpul operaţiei un moment critic, începe să sângereze, de exemplu, şi nu se mai poate opri sângerarea şi atunci mă rog: „Doamne, ajută-l!” Toţi cei spovediţi şi împărtăşiţi au scăpat, am observat asta. Pe când unii dintre ceilalţi mor.

– Sunt oameni care refuză să se spovedească?

– Nu se spovedesc nu pentru că refuză, ci pentru că nu au fost informaţi. Şi nu pot să intervin decât la bolnavii mei, pentru că după aceea se poate spune că fac prozelitism, că sunt dintr-o sectă. Faptul că nu primeam bani în plus faţă de salariu i-a făcut pe unii să creadă că sunt „pocăită”. Le-am spus că sunt creştin-ortodoxă, nu sunt „pocăită”. Tot aşa era şi pe timpul lui Ceauşescu. Ziceau că doar sectanţii au un asemenea comportament. Dar nu e adevărat. Meseria aceasta este o vocaţie şi am făcut-o dintr-un crez că trebuie să fac bine omului. Când am terminat medicina, eu am făcut un fel de legământ: atât timp cât trăiesc, eu trebuie să ajut, ca doctorii fără-de-arginţi. Şi caut să merg pe drumul lor.

– Nu este greu?

– Te obişnuieşti. Este o problemă de obişnuinţă şi de moralitate. Depinde însă de educaţie. Dacă nu educi copilul de mic către Dumnezeu, mai târziu Îl poate regăsi, dar, până atunci, poate face păcate mari fără să fie deplin conştient că greşeşte. Însă la mine, de mic copil, acesta a fost drumul, al credinţei, şi pentru asta îi mulţumesc mamei. Nu regret nimic din educaţia pe care mi-a dat-o. Să înveţi să nu te tenteze banul este lucru mare. Să te mulţumeşti cu ce ai, pentru că, de fapt, nici nu îţi trebuie mai mult. E şi aceasta o filosofie a vieţii: nu îţi trebuie mai mult decât un pat, o masă şi atât. Celelalte sunt balast. Când pleci la Dumnezeu, tot aşa pleci, chiar dacă eşti foarte bogat – poate mai mult încărcat sufleteşte. Din păcate trăim mai mult material, duhovniceşte mai nimic. Şi observ acum că înainte se trăia mai mult duhovniceşte şi mai puţin pentru cele materiale, pentru că oamenii trăiau mult mai greu.

– Cum înţelegeţi cuvintele Sfinţilor Părinţi despre legătură dintre boala trupească şi boala sufletească – păcatul?

– Eu cred că mai întâi boala este sufletească şi după aceea devine somatică. Se îmbolnăveşte mai întâi sufletul, nu mai are nicio putere să se salveze, şi după aceea trece în trup. Avem celule canceroase în noi, însă nu toţi facem cancer. De ce? Pentru că reuşeşte organismul să lupte. Această putere este dată de Duhul Sfânt.

– Cuvinte adânci despre credinţă am auzit şi la domnul profesor Leon Dănăilă.

– El este un corifeu al şcolii româneşti de neurochirurgie. Cu domnul profesor am făcut sute de operaţii. Am crescut la umbra acestui stejar minunat. Trebuie să ai un profesor de la care să poţi învăţa. Fără un profesor nu poţi să deprinzi.
Îţi însuşeşti multe, dar până nu ai un mentor nu poţi să obţii rezultate.

– Ne puteţi spune câte ceva despre duhovnicii dumneavoastră?

După ce am făcut facultatea la Timişoara, am dat examenul de medic primar la Bucureşti. După ce am rămas în Bucureşti, la profesorul Constantin Arseni, mama mi-a zis: „Vezi că ai în Bucureşti pe Părintele Sofian şi pe Părintele Gherontie”. Părintele Gherontie Ghenoiu mi-a fost ca un tată. Părintele Gerontie era mai aspru. S-a dus de la 14 ani în mănăstire, la Mănăstirea Lainici. Acolo a avut un stareţ, Visarion Toia, care era analfabet, dar cu foarte mare credinţă în Dumnezeu! Le-a zis: „Măi copii, voi toţi trebuie să învăţaţi!” I-a trimis pe toţi la şcoală. Părintele Gherontie vorbea perfect franceza, era translator la Patriarhie. Un om deosebit!

Când a murit Părintele Gherontie am rămas la Părintele Sofian. Acum nu îi mai am, a trecut la Domnul şi Părintele Sofian. La el mă duceam ca la mine acasă. Părintele se îmbolnăvise de diabet şi când terminam serviciul la spital mă duceam la dânsul.

Mama l-a întâlnit pe Părintele Sofian la Craiova, unde îl trimisese Patriarhul Iustinian. Acesta a fost un patriarh deosebit, în ciuda faptului că s-a spus că a fost cu comuniştii. Niciodată! A păstrat credinţa! Dacă nu era Patriarhul Iustinian, Biserica Ortodoxă Română dispărea. Pe toţi i-a ajutat. Pe Părintele Sofian l-a trimis la Craiova şi aşa mama mea l-a cunoscut, fiind din Strehaia. L-a găsit la Biserica Madona Dudu şi acolo s-a spovedit. Părintele Sofian stătea după fiecare, mă spovedeam şi la ora 10 seara. Uşile Antimului erau deschise pentru toţi. Părintele Adrian, pe care îl cunosc, venea la ora 5 dimineaţa, pentru că nu stătea în Antim. Şi mă duceam la 5 dimineaţa, mă spovedea şi apoi plecam la spital.

 


 


Leon Dănăilă, medic primar neurochirurg, profesor
universitar, membru al Academiei Române.
Până în prezent a efectuat circa 27.000 de
intervenţii chirurgicale pe creier.

Nu este omeneşte să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti înainte de moarte? Nu trebuie să ajungi la a fi mântuit de păcatele tale şi de cele strămoşeşti? Spovedania dinaintea morţii este extraordinar de necesară ca act curativ de descărcare a sufletului de păcate şi de legăturile sale pământeşti. Este un act de deblocare a energiilor subtile, energii extrem de utile desprinderii de materie, de carnal, necesare unirii cu Dumnezeu, cu adevărata cale a vieţii, care se realizează prin Hristos, Fiul Lui. Omul nu trebuie să intre în viaţa de apoi cu păcate nemărturisite. Există o poruncă foarte înţeleaptă a lui Hristos, care spune: „Deci, dacă îţi vei aduce darul la Altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea Altarului şi du-te întâi şi împacă-te cu fratele tău; apoi vino şi adu-ţi darul.” Porunca este cu atât mai valabilă când este vorba despre trecere „dincolo”. Nu poţi să treci în împărăţia cerurilor dacă ai ceva de împărţit cu cineva. E un păcat de care trebuie să te eliberezi, mărturisindu-l.

Pe acest teren curăţit de păcate, omul se poate împărtăşi, poate să ia din mâna preotului care-l împărtăşeşte pâine şi vin, Trupul şi Sângele lui Hristos.

Apoi, cineva ar trebui să-l pregătească pe cel neştiutor pentru trecerea la lumea veşnică, explicându-i, dacă acesta o cere insistent, că situaţia în care va ajunge nu este echivalentă cu distrugerea lui fizică, materială, cu transformarea lui în lut…

Asta ar trebui să înţelegem prin „viaţă”, indiferent de preocuparea noastră imediată, concretă, indiferent de profesie: Căutarea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos. Şi ar mai trebui să ştim că moartea este o naştere lângă Divinitate, moartea este acces la viaţa adevărată, moartea este o poartă… Lumea Împărăţiei Cerurilor este reală, palpabilă, dar toate acestea nu le simţi, nu le ai în tine decât dacă poţi fi credincios. Dacă ştii să crezi.

Fragment din volumul Sculptură în creier,
de Leon Dănăilă şi Dora Petrilă, 1998



Articol preluat de pe http://putna.ro/revista2011/articol21

Rămăsesem datoare unor fete de la Nădlac dintr-a 12-a care cochetează cu ideea facultăţii de medicină şi unor elevi de la Ghiba Birta, normal. Aşa trebuie să priviţi lucrurile, dragii mei. Oamenii aceştia sunt medici. Cei care nu gândesc aşa sunt…orice altceva. Astfel de medici trebuie voi să deveniţi. Dacă nu vedeţi lucrurile aşa, atunci mai bine nu.


Share
Wednesday, January 4th, 2012 Articole No Comments


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!