Archive for February, 2012

Alcoolul

Am să postez mai jos un fragment dintr-un topic găsit pe forumul de pe site-ul www.dependenta.ro, sectiunea “Alcool”.

Am găsit multa problematică legată de alcool extrem de reală printre copiii şi tinerii cu care m-am întâlnit în ultimele luni. Fie că era vorba despre propriile băute cu amicii şi consecinţele faptelor făcute sub acţiunea alcoolului, fie că era vorba despre taţii sau mamele alcoolice. Dureri mari şi, uneori, lipsa speranţei…

Pe dependenta .ro şi, mai ales, pe forum, o să găsiţi poveşti de viaţă din care puteţi trage concluzii deştepte. M-aş bucura să o faceţi.

Îl las pe un alcoolic să vă spună acum povestea lui:

Salut. sint Tudor AA!

SA INVETI DIN GRESELILE ALTORA ESTE MAI USOR PENTRU PROPRIA PERSOANA !

Ieri s-au aniversat 17 ani de cind doi oameni, alcoolici, din BUCURESTI, pe numele lor MARIAN si PETRICA (care din pacate nu mai traieste, DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA).

La aniversare au vorbit multe persoane ( a fost prezent si AL-ANON-ul, fapt imbucurator, in numar mare) printre care si o persoana care a povestit despre el, de ceea ce eu am patit de nenumarate ori , si anume: ca dupa internare si retabilirea fizica si credeam eu ,psihica , a reluat bautul incercand sa bea controlat, lucru care nu i-a reusit asa cum nici mie si nici altor alcoolici nu ne-a reusit ,dimpotriva s-a acentuat starea de dependenta ,band mai mult si mai des decit inainte.
DE CE AM SCRIS ASTEA ! :? Am scris astea pentru ca eu a trebuit sa repet propriile mele greseli pe cind respectiva persoana fusese la sedinte de AA unde a auzit des expresia : daca nu bei primul pahar ,nu te poti imbata!Eu imi spuneam ,inainte sa cunosc AA-ul ca nu o sa fie ca mai inainte :lol: !DIMPOTRIVA ERA SI MAI RAU !ASa am decis sa incetez bautul ![/color]

. Stând departe de primul pahar

/color][/color]Expresiile cel mai des auzite în AA sunt: „Dacă nu te atingi de primul pahar, nu te poţi îmbăta” şi „Un pahar e prea mult, iar douăzeci nu sunt destule”
Mulţi dintre noi, la început, pe când ne apucaserăm de băut nu intenţionam să bem, şi nici nu beam, mai mult de unul sau două păhărele. Dar, cu vremea, am crescut numărul. Şi în ultimii ani, ne-am pomenit bând din ce în ce mai mult; mulţi ne îmbătam rău şi rămâneam aşa mult timp. Poate că starea în care ne aflam nu se vedea, pe vorbă sau pe mers, dar, de acuma, nu mai eram treji propriu-zis niciodată.
Dacă acest fapt ne deranja cam mult, o lăsam mai moale sau încercam să ne limităm la unul sau două păhărele, ori să trecem de la tării, la bere sau vin. Ori încercăm să ne limităm măcar cantitatea, ca să nu ne facem chiar praf. Sau, încercam să ascundem cât de mult bem.
Dar toate aceste măsuri au devenit treptat din ce în ce mai greu de luat. Uneori, ne lăsam de băut brusc şi nu beam o vreme.
Mai devreme sau mai târziu, o luam de la început cu băutul – doar un păhărel. Şi pentru că păhărelul acela nu părea să ne facă nici un rău, simţeam că nu e nici o primejdie să mai bem unul. Poate că nici nu bem mai mult în astfel de ocazii; şi ne simţeam tare uşuraţi, descoperind că puteam bea numai un pahar sau două şi că ne puteam opri la atât. Unii dintre noi am făcut acestea de multe ori.
Dar experienţa s-a dovedit a fio capcană. Ne convingea că vom putea bea fără primejdie. Însă iată că venea o ocazie (o sărbătoare deosebită sau o suferinţă pentru o mare pierdere, ori nici un fel de eveniment anume), când două-trei pahare ne făceau să ne simţim bine; deci ne spuneam că unul sau două în plus n-aveau cum să ne facă rău. Şi, cu absolut nici o intenţie iniţială, ne găseam din bând prea mult. Ne aflam, din nou, exact unde fuseserăm – bând peste măsură, fără voia noastră.
Asemenea experienţe repetate ne-au forţat să tragem o concluzie logică, pe care n-o mai putem ocoli. Dacă nu beam primul pahar, ne îmbătam niciodată. De aici, în loc să ne facem planuri că n-o să ne mai îmbătăm niciodată sau să încercăm să limităm numărul de pahare ori cantitatea de alcool, am învăţat să ne concentrăm eforturile spre evitarea unui singur pahar: primul.
Astfel, în loc să ne batem capul cu numărul paharelor la capătul unui episod de băut, evităm paharul care declanşează acel episod.
Sună aproape ca „la mintea cocoşului”, nu-i aşa? Multora ne este greu să credem acum că nu ne-am gândit la acest lucru noi înşine, înainte de a contacta AA-ul. (ca să spunem adevărul, desigur, noi nici nu doriserăm niciodată să ne lăsăm de tot de băut, până când am aflat ce este alcoolismul). Dar ideea principală rămâne aceea că acum ştim că metoda aceasta funcţionează.
În loc să scotocim câte pahare putem bea (paharul? – şase? – o duzină?) ne spunem: „Nu te atinge de primul pahar”. E cu mult mai simplu aşa. Obişnuinţa de a gândi astfel a ajutat mii de membrii AA să rămână abstinenţi ani de zile.
Medici experţi în alcoolism afirmă că efectul primului pahar se bazează pe un fapt medical real. Exact acest prim pahar este cel care declanşează, imediat sau după un timp, nevoia aprigă de a bea din ce în ce mai mult, până când ajungem la necaz cu băutul. Mulţi dintre noi am ajuns la convingerea că alcoolismul este o dependenţă de un drog numit alcool; exact ca orice bolnav adictiv la orice fel de droguri şi care vrea să rămână în recuperare, trebuie să stăm şi noi departe de prima doză din drogul faţă de care am dezvoltat dependenţă. Experienţa pare să ne dovedească acest lucru. Mărturii în acest sens puteţi găsi în cartea Alcoolicii Anonimi şi în revista „Viţa de vie AA”(Grapevine), precum le puteţi şi auzi, oriunde se întrunesc membrii AA ca să-şi împărtăşească experienţa.”

________________
TUDOR Buc

Share
Monday, February 27th, 2012 Articole No Comments

Dragostea care ne sminteşte

Părintele Savatie Baştovoi despre: Dragostea care ne sminteşte


Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu. Asta nu pentru că aş fi un timid, dar uneori şi aceste lucruri pot deveni obositoare.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. “Părinte, pot să stau şi eu?” (vorbea în rusă). “Stai”, i-am zis. S-a aşezat cu greu (se sprijinea într-un băţ), pe urmă a adăugat: “Pot să te întreb ceva?”
M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii, fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă. M-am şi gândit că am numai doi lei că să ajung acasă şi că dacă-i dau unul trebuie pe urmă să împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, mă aflam într-o situaţie penibilă.
“Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură.
Zic: “Iartă pe toţi, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Şi nu vorbi despre nimeni de rău”. S-a gândit puţin, pe urmă a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rău”. “Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti” – i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat: “Şi să crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discuţie destul de protocolară în care eu a trebuit să-i răspund pe rând la întrebări: dacă trebuie sau nu să respectăm sâmbăta, dacă Dumnezeu e unul sau trei, dacă icoana este idol şi restul, ca în revistele pe care le găsim pe bănci.
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. “Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul”, a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe – şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta -, dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai să ne câştige dragostea noastră”. Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrimat discret: “Să ştii că tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste – a continuat el şi se vedea că aceste cuvinte sunt singurele pe care îi place să le pronunţe. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este”. Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: “Vezi? Ăsta nu-i!” Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: “Şi nici ăsta nu trebuia să fie!” Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. “Eu trebuia să nu mai fiu deloc. Dar eu sunt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este”.
Arăta prea bătrân pentru Afganistan. M-am gândit că poate a fost ofiţer, mă rog, chiar dacă nu prea arăta. Dar am pus îmbătrânirea lui atât de grabnică pe seama băuturii şi a suferinţei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au “decontat”… am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul-şef, un colonel, arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l “încolo”, adică…, înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis: “Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic”. Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut colonelul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parcă am zis că tu să mergi “încolo”… “Eu n-am să merg “încolo” – i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi “încolo”… nimeni nu trebuie să meargă “încolo”. “Da, dar tu… cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?” “Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis că eu să mă duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbeşti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iată, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu şi aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, părinte – mă asigură el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi el pe fiecare om îl iubeşte aşa. Ştii ce înseamnă că Dumnezeu e dragoste? El nu spune fă cutare sau cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te tăvăleşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-i ruşine. Eu şi azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru şi El m-a ascultat şi a îndeplinit. Înţelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut…”
M-am gândit a mia oară că această dragoste a lui Dumnezeu ne sminteşte. De multe ori noi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumătate de oră şi a lipsit puţin ca să-l scap. M-am ridicat şi am mulţumit noului meu prieten şi părinte pentru că m-a mai învăţat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbrăţişat fără patos şi fără schimb de adrese, făgăduindu-ne că nu ne vom uita unul pe altul.

Share
Saturday, February 25th, 2012 Articole No Comments

L.A.V! se întoarce – with joy :)

Acuma, să nu credeţi că nu mi-e dor de voi!!! Chiar îmi e. Doar că frigul şi Peda, în combinaţie, au dus la această regretabilă întrerupere de activitate.

Dar, revenim, la ziua lui IONUUUUUUUUUUUUUŢ!!!!!!! Care face, nici mai puţin, nici mai mult de 16 ani, sâmbăta asta! Nu e ăsta cel mai super motiv să ne vedem???? Sigur că e!

Aşa că, sâmbătă la ora 14:00 ne întâlnim în faţa statuii din piaţa Avram Iancu şi mergem la Ionuţ să îi mâncăm mâncarea şi nervii, să îi bem băuturile şi energia şi să ne uităm la un film super fain! (“Ohhhh, în sfârşit!” – oftează fericit la faza asta Marci :)…) La ora 16:45 o luăm spre bisericuţă la Vecernie, aşa că vă rog să fiţi punctuali, că altfel rămâneţi de …căruţă:)

Abia aştept să ne vedem!

Îi aştept şi sunt invitaţi toţi cei ce citesc acest blog şi au chef să vină cu noi sâmbătă, indiferent de sex, etnie, vârstă şi/sau alte criterii mai mult sau mai puţin ortodoxe:)

Share
Wednesday, February 22nd, 2012 Articole 1 Comment

PEDA – “…şi Adevărul vă va face liberi”

“NU, DOMNULE!”- “A TE ÎMPOTRIVI, a-l ţine pe NU în braţe“- în sens moral şi duhovnicesc – înseamnă a te hotărî la modul absolut şi categoric să refuzi cea mai mică negociere cu vrăjmaşul, chiar când (sau cu atât mai abitir când) acesta ia masca mieroasă a prietenului, a celui care “îţi vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mică influenţă, a nu accepta din capul locului să intri în dialog cu el. Este soluţia fermităţii neclintite şi consecvente, a încăpăţânării celei bune, a bunului simţ “ţărănesc”, a simplităţii omului credincios care nu se încurcă în artificii sofisticate şi nu se lasă pradă fantasmelor, delirului, imaginaţiei, ci care ştie una şi bună: NU POT SĂ TRĂDEZ!”
Nicolae Steinhardt

Adevărata libertate nu constă în a face orice, ci în a face binele.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Am început această postare de la două ipoteze de lucru. Nu am mai scris cam de multişor pe blog şi asta trebuie să însemne ceva, nu?

Întâi, să mă justific: atunci când nu scriu timp mai îndelungat nu pot fi decât două motive: ori se petrece ceva foarte grav şi mai bine nu scriu despre, ori se petrec prea multe lucruri frumoase şi atunci intervine greutatea de a alege despre ce să scriu. Acum suntem în cazul al doilea:) Dar a sosit momentul de respiro în care m-am aşezat confortabil (vorba vine, e cineva confortabil cu laptopul în braţe??? nu prea cred! mai degrabă e un fel de mit urban…) să zicem şi mă voi apuca să deapăn amintiri de la Peda (deja!) şi să trag concluzii.

În 17 ianuarie, o marţi ca oricare alta, la ora 8:00 făceam cunoştinţă cu clasa care va deveni una dintre dragile mele, cunoscută şi sub denumirea generică de “Scumpele mele dragi şi frumoase şi Basti” :), evident este vorba de fetele din 10 A, clasa de peda + Basti, unicul, dar atât de preţiosul lor băiat!

De atunci am petrecut fix o lună în fostul meu liceu, timp suficient ca să îmi revăd o parte din profesori, să îmi dau seama (cu groază) că nu mai ştiu unde-mi era clasa (drept pentru care am sunat-o, disperată pe Codruţa, colega mea de bancă -“4 ani de zile ai stat atârnată ca o liană pe fereastra aia şi nu mai ştii unde era???” –  la Bucureşti, care şi-a părăsit rapoartele în excell ca să îmi explice mie pe îndelete că fosta noastră clasă era…unde era:)…mi-am amintit între timp), am constatat că unele lucruri nu se schimbă niciodată (vezi doamna profesoară Oprea), altele da (domnul profesor Pascu nu mă mai îngrozeşte ca pe vremuri), am făcut nişte valuri (se vorbea că, de fapt, ar fi vorba despre o campanie de prozelitism. ortodoxă fiind nu prea am cum să fac prozelitism. ar fi cam greu:) asta nu pot face decât sectele), am zgâriat câteva fătuţe care, faţă în faţă cu Adevărul au cam dat înapoi, dar:

Cred, cu tărie, că am întâlnit cei mai mulţi oameni căutători de Adevăr.

Privit per ansambru, la Peda am dat de cei mai mulţi oameni sinceri. Ce înseamnă “sinceritatea”? Capacitatea de a asculta o altă opinie, de a lăsa alte idei să intre în propriul tău sistem, de a le prelucra mai apoi şi de a ţi le împropria în ciuda faptului că, uneori, lucrul acesta poate să doară.

Ce este Adevărul? Reformulez: CINE ESTE ADEVĂRUL?

CE este libertatea? (cum m-a întrebat unul dintre băieţii căutători de adevăruri din 10C) Reformulez: CINE ESTE LIBERTATEA?

Hristos

Atât.

Cei care vor avea puterea să spargă zidul putrezit al cocinii, să iasă în aerul tare de afară, să se elibereze de minciuna lui “fac ce vreau pentru că vreau şi îmi produce plăcere: alcool, chefuri, muzica, ţigări, sex, sărut, droguri, pornografie, etc” şi să îşi ridice privirea în SUS, au să Îl vadă pe Hristos, fix în faţa ochilor lor.

Libertatea, azi, este să ai tăria acestui “NU, domnule!” al lui Steinhardt în faţa tuturor acestor “mici” pactizări cu diavolul, în variile lui forme de manifestare moderne şi prietenoase. Greu, huh? Greu…

Cu toate astea, eu cred că la Peda vor fi măcar 10% capabili de acest efort.

Să vă spun în cine îmi pun eu speranţele?:) Hai, să vă dau câteva exemple:) din foarte multele posibile 🙂

Băiatul ăsta care ştiu eu prin ce perioadă grea trece acum, venit din Bucureşti, cu multele lui probleme şi care, la modulul III, la celebra întrebare:”Ce ai face dacă ar veni diseară prietena ta la tine să îţi spună că e însărcinată?” îmi răspunde: “Păi, încep să încercuiesc anunţurile din ziar.” Eu mă gândeam “Deja are lista cu ginecologii la care să o trimită, sau ce?” El continuă:”Anunţurile de job-uri, că acum am responsabilităţi şi trebuie să muncesc.” Să dea Dumnezeu să îţi găsească fata aia care să îi dea şansa unui sens în viaţă!

Fata din 11A care, după modulul V, citea pe sub bancă, pe furiş, în ora de engleză “Cartea nunţii” 🙂 Să dea Dumnezeu să îşi găsească băiatul care să îi dea şansa unei Nunţi Adevărate!

Fata din 11A care m-a întrebat cine e maica Siluana că tare i-a plăcut cum a răspuns la ceva întrebare din Orthograffitti. Dacă o descoperă pe maica dă lovitura:)

Copilele din a 7-a care m-au îmbrăţişat după modulul V – “Mulţumim că vă pasă de noi!”

Da, Adevărul îi va face pe aceşti tineri oameni liberi. Liberi de păcat, liberi de rău, liberi de a fi într-o cocină, hrăniţi cu lături, liberi de o părelnică libertate a mobilului/netului/sexului.

Eu cred că este posibilă această revoluţie. O Revoluţie interioară în fiecare individ în parte şi apoi în organismul ăsta colectiv care suntem noi, bolnavii români ai anului 2012. Prin micile sau mai marile eforturi făcute de profii de la Peda cărora le mulţumesc pentru sprijin (ştiu sigur că au avut şi ei, la rândul lor, de dus bătălii), prin micile eforturi duse de fiecare dintre tinerii ăştia care vor conştientiza chiar şi numai un dram de Adevăr, organismul nostru colectiv, trupul ăsta bolnav de vindecă încă un strop. Contează. Poate că vom muri ca naţiune, istoric vorbind destul de curând, dar măcar să murim cu demnitate.

Pe patul de moarte fiind, noi, ca naţiune, să ştim că ne-am căit pentru fiecare prunc ucis, că am salvat sau că am dat şansa de a se salva  fiecare suflet de prunc supravieţuitor şi că am putut spune demn, măcar acum:

“NU, domnule!”

 

 

Share
Sunday, February 19th, 2012 Articole 2 Comments

Linişte…

Ninsoarea a domolit vuietul oraşului sub geamurile mele. E o linişte pe care eu una o doream de mult timp, o linişte care se tot depune peste străzi, peste liniile de tramvai, peste trotuare… În faţa geamului din camera în care stau acum, pare că Cineva stă şi cerne harnic fulgi mari şi deşi. Peisajul pe care îl văd când mă apropii de geam e unul montan cu brazi troieniţi care par să se iţească din nămeţi de zăpadă. Nu există şosea sau trotuare, nu mai există decât o potecuţă făcută de ultimele săniuţe care au trecut, trase de tătici entuziasmaţi. Ninsoarea a îmblînzit zgomotul oraşului în sâmbăta asta – mă bucur eu!

A rămas doar vuietul din suflete…

…fata de-a 11-a care a venit, într-un prim impuls, să vorbească după modulul I cu mine despre analizele medicale. Le-o fi făcut?

…fetele, tot dintr-a 11-a, cred, pe care atât de tare le-a zgâriat ceea ce am spus eu la modulul II încât au fost nevoite să răstălmăcească, să se supere, să îşi pună mamele să sune la direcţiune ca să protesteze cum că le-aş fi făcut eu “curve”. Le-am făcut eu, oare, sau glasul conştiinţei din ele a mai putut să tresară puţin?

…R., dintr-a 12-a, care, după ce a declarat că ar face avort în caz că rămâne însărcinată luna asta, la sfârşit s-a prins că varianta de a evita sigur oroarea de a-ţi ucide copilul poate fi doar abstinenţa. Tonul cu care a spus-o…cu jumătate de gură…dar mai apoi expresia ei…Da, abstinenţa. Un obiectiv atât de îndepărtat şi de înceţoşat, un fel de liman, o insulă căreia îi vezi numai conturul, vag de tot,  în timp ce tu înoţi în furtuna cu valuri de 15 metri.

…fata cu ochi mari, de-a 12, care, în timp ce se derula Abortifacient, îi tot şoptea colegei de bancă pentru ca să primească o încurajare care nu venea “Păi nu e mai bine aşa? Păi nu? Păi nu?” şi care, la momentul în care am scos modelul de bebeluş şi i l-am pus în palmă, după ce ezitase să întindă mâna, a ţipat ascuţit, a sărit în picioare azvârlind bebeluşul cât colo şi a fugit în spatele clasei urlând! Să mai întreb oare ce a fost cu reacţia asta sau nu?…

…copila de a 7-a care a venit la mine după modulul III spunându-mi că a vorbit cu mami care i-a spus că a făcut avort când avea 19 ani şi că au fost gemeni, pentru că nu ar fi putut să le ofere acelor copii totul, să mă întrebe pe mine ce părere am. Ce părere să am, am oftat eu, de aia eşti tu singurică acum, că mami ţi-a ucis frăţiorii…

Şi-mi vine din nou în mine secvenţa din cabinetul doamnei doctor ginecolog C., eu vorbind cu asistenta:

“Mai face avorturi doamna doctor?”

“Nuuuu, nu mai face de vreo 5 ani” – răspunde ea încântată.

“Ohhh” – zic eu şi mă gândesc că, din păcate, prietena mea cea mai bună a “apucat” să-şi omoare copilul dusă de mine, evident, la ea, “dar ce se întâmplă dacă vine cineva care vrea, totuşi să facă avort?”

“Aaaa” – zice asistenta -“nici o problemă. Doamna doctor sună pe unul dintre colegi şi aranjează ea totul.”

Ca şi când nu ar fi fix tot aia…

Mă mai gândesc şi la doamna profesoară care, asistând la modulul III mi-a spus că urmează să aibă şi ea o oră pe o temă similară: avortul în perioada de ilegalitate ceauşistă când, mare catastrofă!, 10.000 de femei au murit pentru că şi-au provocat singure avortul!

10.000 vs. 20.000.000

Liniştea se aşterne peste oraş, peste ţară…

Ninge alb şi mult.

Poate că sunt lacrimile îngheţate ale copiilor noştri, cei 20.000.000 de copiii care nu au supt la sân, care nu au apucat să înveţe să scrie bastonaşe, care nu au apucat să spună nici un reproş mamei care nu îi poate oferi “totul”…

Poate plâng ei cu lacrimile astea frumos îngheţate pentru îngheţarea inimilor noastre de mame…

Share
Saturday, February 4th, 2012 Articole 1 Comment

Ce este omnul? / ier. Rafail Noica

Ce este omul?

Este o problemã care m-a frãmântat mai ales din ultima perioadã a scolirii mele, când un coleg îmi spusese cã stiinta a descoperit un peşte care ar fi mai inteligent decât omul. Mai multe probleme mi s-ar fi pus atunci. În primul, rând i-am rãspuns, cã dacã e asa de inteligent, de ce nu face el avioane si radiouri, si îmi spune: pentru cã nu are mâini si picioare. Ei, lasã-mã, cã nici omul nu are aripi, dar zboarã. M-am întrebat ce este inteligenta, si dacã inteligenta este ceea ce distinge omul de animal. Si pânã la urmã, ce distinge omul de animal? Nu gãseam rãspuns la întrebarea aceasta, si multi ani n-am gãsit pânã când nu mi-a dat Domnul, si, prin viata monasticã si prin rugãciunile pãrintelui meu, am început sã înteleg.
Eu cãutam sã înteleg care e diferenta esentialã între om si animal, fiindcã oricât de inteligent ar fi omul, dacã este doar mai inteligent decât cel mai inteligent animal, rãmânem cu acest „mai”, si atunci, care este dovada cã omul este om, si nu e tot un animal, dar mai dezvoltat? Si, pânã la urmã, ce este un om? De ce credem cã omul este altceva decât animalul? Glasuri din lumea stiintificã spuneau cã nici nu este, cã e doar un animal, si s-au strãduit, tovarãsul Darwin si altii, sã ne convingã sã ne maimutãrim împreunã cu ei, spunând cã venim din maimutã si cã ne întoarcem în pãmânt, ca toate animalele.

Într-un târziu am înteles, cu ajutorul Domnului, cã omul, într-adevãr, este si un animal. Acest lucru îl vede si stiinta, dar, ceva mai departe, stiinta, prin însãsi definitia ei, nici nu poate zãri, fiindcã e cuprinsã în limitele pe care si le-a impus: ratiunea, experimentele si asa mai departe. Fãrã intuitie, devine credibil ce zic multi savanti, ziceau sau poate cã zic încã: cã, pânã la urmã, e numai pretentia omului, cãci, fiind un animal mai inteligent, vrea sã fie el buricul pãmântului, si, evident, dacã pisica (de exemplu) ar gândi ca omul, ar zice cã pisicimea este cea mai inteligentã, cea mai mare specie pe pãmânt.

Nu! În Cartea Facerii se spune cã Dumnezeu, care printr-un singur cuvânt – „Sã fie!” – a fãurit tot ce existã, când a ajuns la cununa facerii, a stat si S-a sfãtuit si a zis: „Sã facem om, în chipul Nostru si în a Noastrã asemãnare”. De ce s-a sfãtuit Dumnezeu, si de ce n-a zis: „Sã fie om!”. Pentru cã aceasta era altceva decât restul fãpturii. Nu noi, din mândria noastrã, ne socotim mai presus de animale, ci Dumnezeu, si prin Scripturã, si prin propria noastrã intuitie, si nu mândrie, ne spune cã asa a gândit El zidirea, si cã omul este cununa zidirii.

Dar în ce constã diferenta între om si restul animalelor? Chipul lui Dumnezeu si asemãnarea. Ce înseamnã chip al lui Dumnezeu? Iatã cã ne zãmislim si ne naştem ca animalele, ne continuãm viata ca animalele; si nu zic asta într-un sens înjositor, ci o zic cât se poate de neutru;  e o realitate. Si noi, ca animale [la nivel biologic], dacã nu respirãm, dacã nu mâncãm, dacã nu bem, murim. Însã omul e un animal care are un potential pe care nici o altã fãpturã nu îl are. Chipul lui Dumnezeu în om este acel potential prin care acest animal poate deveni un Dumnezeu. Omul este o devenire, începând cu viata biologicã, animalã, si devenirea omului e o cãlãtorie în gândul lui Dumnezeu, e o cãlãtorie dintru biologie [animal] întru nestricãciune [dumnezeu]. De ce zic nestricãciune, pentru cã biologia e bunã foarte, cã Dumnezeu în ziua a sasea si-a fãcut CTC-ul înainte sã se odihneascã, si a vãzut cã toate erau bune foarte? Însã biologia se terminã asa cum stim cã se terminã, iar prin cãderea omului biologia a ajuns sã termine si omul, adicã sã ajungã omul în pãmântul din carele a fost scos de cãtre Dumnezeu. Catastrofã? Tragedie? Nu. Tragic, si toatã istoria s-a umplut de atunci de tragic, dar refuz cuvântul „tragedie”, pentru cã, în Dumnezeu, tragedie nu existã, si nu poate exista. Si din acest tragic, din catastrofa cãderii, Dumnezeu, prin întruparea Lui, a scos pentru om asa o mântuire!! O! de-am întelege-o mai adânc. Cã cel putin unul în istoria crestinismului, a izbucnit într-o zi zicând: „Fericit pãcat care ne-a dobândit asa un Mântuitor!”. Într-un fel, mai cinstit este omul astãzi decât era, pentru cã Mântuitorul nostru este Dumnezeu însusi întrupat, cã un mãdular al familiei, al speciei omenesti, este însusi Dumnezeu, fãcãtorul nostru. Sã zicem totusi: fericit pãcat? Stia acela ce zicea si nu zicea din neîntelegere teologicã, dar n-a putut sã nu irumpã într-un cânt de bucurie, însã, asa cum zice Pavel: „Atunci sã fericim pãcatul? pentru cã unde s-a înmultit pãcatul, a prisosit harul?”. Nu, pentru cã pãcatul tot pãcat este.

Stiti ce e pãcatul. O definitie mai teologicã spune cã pãcatul este moartea, care lucreazã în mãdularele noastre. Pãcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu existã minciunã, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viaţã. Pãcatul nu are nici o slavã, dar mintea noastrã rãmâne în tãcere când observã minunile lui Dumnezeu. N-a putut sã nu exclame acel pãrinte în felul acesta: „Fericit pãcat”, dar nu ca sã fericeascã pãcatul, ci ca sã proslãveascã pe Dumnezeu, Care e de neînteles, cu o putere si o întelepciune de necuprins omului mai mult.

Omul, deci, este un animal. Ne începem viata biologic, ca toate animalele, dar în noi este un potential care ne dã cea mai mare inteligentã si nu numai; omul e, calitativ, ceva cu totul deosebit. Câtã vreme am crezut – cã am crezut tot ce mi s-a spus, mai ales la scoalã, am crezut în toatã învãtãtura, inclusiv evolutionismul -, câtã vreme am crezut în toate acestea, m-a atras si aceea cã însusi Darwin nu gãseste o verigã între ultimul animal si primul om. Eu ziceam cã veriga aceea nici nu existã. Dacã e adevãratã o evolutie, pãi acolo se terminã, la ultima maimutã. Dar acolo [la ultima verigã] este un salt, sau cum zice Avraam bogatului din Iad, e „o prãpastie peste care nu se poate trece”, nici de la animal la om si nici de la om la animal. Desi cãdem si noi într-o viatã animalicã, prin lucrarea pãcatului în noi, dar totusi pãcatul niciodatã n-a satisfãcut pe om, fiindcã omul rãmâne totusi chip al lui Dumnezeu, si, cumva, undeva, cândva, pãcatul se va adeveri ca minciunã, pãcatul îsi va da arama pe fatã si omul va întelege, sau nu va întelege, dar va suferi, fiindcã nu asta mã poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

Omul – chip si asemãnare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcãtuirea a tot omul, care îl diferentiazã radical de restul zidirii. Asemãnarea este împlinirea acelui potential, si adevãratul sens al vietii omului este acea cãlãtorie pânã a dobândi asemãnarea cu Dumnezeu. Sfintii au dobândit-o fiecare în mãsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare sã mãsor (singur Dumnezeu stie care e mãsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemãnare, din acea îndumnezeire la care cautã sã ajungã omul, si de aceea avem atâtea vieti de sfinti. Îndumnezeirea tot omul o cautã, cã îsi dã seama sau nu. O cautã drept sau o cautã pãcãtos. Pânã la urmã pãcatul se poate reduce la un element esential: îndumnezeirea fãrã Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare si tare, el nu-si dã seama, cã nu vrea mai multi bani sau mai multã faimã decât aproapele, ci el, undeva, ar dori sã ajungã un Dumnezeu, si devine, în mãsura în care întelege el. Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au cãzut de la adevãrata îndumnezeire în rãtãcirea auto-îndumnezeirii. Existã douã cãi, dar una e adevãratã: cea pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu; cealaltã cale este ceea ce se numeste pãcat, si nu duce nicãieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pãmânt, si sufletul în vesnicã despãrtire de Dumnezeu (hai sã lãsãm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigãile din iad si frigãrile, toate acestea care sunt într-o mãsurã si închipuirea noastrã pe bazã de ceva real), vesnica despãrtire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcã nici un suflet, nici un duh, nu a fost fãcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca sã rateze în halul acesta. Iadul este, dacã existã asa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratati.

Dacã omul este chipul lui Dumnezeu si în înfãptuirea finalã, asemãnarea, atunci ce este omul? Iatã cã adevãrata antropologie, studiul omului, trebuie sã treacã prin studiul lui Dumnezeu!

ieromonah Rafail Noica

Share
Thursday, February 2nd, 2012 Articole No Comments


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!