Archive for March, 2012

Despre dragoste

cu Părintele Pantelimon, de la Mănăstirea Oaşa

Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa
“Fara Dumnezeu, orice iubire moare”
Timisorean la origine, absolvent al Facultatii de Arte Plastice a Universitatii de Vest, in prezent e calugar si preot la Manastirea Oasa, unde picteaza si minunate icoane, pline de aur si har. Dar aurul cu adevarat pretios al tanarului parinte e inaltimea sa duhovniceasca deosebita, care transpare si in textul pe care il publicam. Un indreptar de viata si de iubire adevarata –“Iubirea e fundamentul fiintei noastre”
– Drumul spre Oasa e batut de sute de tineri care vin sa se spovedeasca. Simtiti, oare, prin destainuirile lor, ca ceva s-a schimbat in felul in care se raporteaza la dragoste?
– As spune ca noi, monahii, cunoastem mult mai bine lumea decat se cunoaste ea insasi, pentru ca noi n-o vedem din exterior, ci din interior. In sensul acesta, parerea mea este ca tinerii de azi au mare potential sufletesc, dar le lipsesc punctele cardinale. Cel mai adesea ei nu stiu cu adevarat ce e iubirea. O confunda cu indragostirea. Si nici nu stiu sa o traiasca. Vad filme si traiesc dupa clisee. Viseaza toti o iubire mare, ca-n filme. O iubire data de-a gata, cu un partener fara cusur, care sa-i inteleaga orice ar fi. Si nu pricep de ce lor nu li se intampla la fel. Dar iubirile astea din carti si filme sunt utopice, nu se verifica real. Ceea ce se simte insa la toti cei care vin sa se spovedeasca este o cautare neobosita, nevoia de a trai o iubire profunda, perfecta. Foamea asta de iubire exista in toti.
– De ce avem atata nevoie sa ne implinim intr-o dragoste mare?
– Cautand iubirea, il cauti, de fapt, pe Dumnezeu. Chiar fara sa-ti dai seama. Chiar daca nu esti un bun crestin, simti cumva, straniu, de fiecare data cand iubesti si esti iubit, ca acolo, in iubire, e adevarul. Cauti iubirea toata viata, ai nevoie de ea chiar si atunci cand te prefaci ca nu mai ai, o traiesti gresit, o traiesti stramb, dar o iei de la capat. Gravitezi in jurul ei, te straduiesti mereu sa o intelegi, pentru ca simti ca acolo e implinirea si fericirea. Noi, oamenii, nu putem sa nu iubim, sa nu vrem sa fim iubiti. Pentru ca asta e fundamentul fiintei noastre. Dumnezeu este iubire si tot ceea ce este in lumea asta tanjeste dupa iubire. Dumnezeu a creat totul dupa chipul si dupa asemanarea Lui, dupa tiparul Lui, al relatiei treimii. Dumnezeu e o relatie, Dumnezeu nu e singur. Noi am fost creati ca oameni sa participam la bucuria relatiei din Dumnezeu si cu Dumnezeu. Sa traim iubirea. Sa fim impreuna. De aceea se spune ca raiul e comuniunea cu toti, iar iadul e neputinta de a mai iubi.
– Desi il avem pe Dumnezeu, simtim totusi ca fara celalalt nu suntem completi. E nevoie de un altul, ca sa fim fericiti?
– Dumnezeu i-a facut pe oameni incompleti, tocmai ca sa aiba nevoie unul de altul. Daca ne-ar fi facut perfecti, ne-am fi fost suficienti singuri. Sigur, exista oameni care daruiesc mai mult, oameni care dau mai putin, dar nu trebuie sa ne oprim la relatia cu un singur om, trebuie sa invatam sa iubim pe toata lumea, sa castigam un rod din relatia cu fiecare, nu doar din aceea cu partenerul de viata. Orice om e un dar potential pentru noi, cu care ne putem imbogati.
– Visam, aproape toti, la o iubire mare, care sa ne tina toata viata. Si totusi, realitatea ne arata ca iubirile mor, si ele, mai des decat am vrea sa credem. De ce se stinge dragostea?
– Moare pentru ca nu exista si Dumnezeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca orice realitate netransfigurata degenereaza. Se consuma. Fara har, omul e in stare cazuta. La fel si cu iubirea. Ea se stinge daca nu exista raspuns. Daca o intorci catre Dumnezeu si catre oameni, ea primeste raspuns din infinitatea Lui Dumnezeu. Daca o intorci catre tine, catre trup, catre materie, ea se cheltuie, se epuizeaza, pentru ca lucrurile astea sunt limitate. De asta e nevoie de cununie. Cununia e unirea a doi cu un al treilea, cu Dumnezeu, care e infinit.
– Din pacate, simplul fapt ca te cununi in biserica nu garanteaza mereu fericirea…
– Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat.
Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

In biserica de la Oasa, langa icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului
Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire. Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita. Multi oameni par incapabili de sentimente profunde. Asta, pentru ca nu au fost iubiti, la randul lor, ca sa inceapa sa infloreasca. Dar toate astea nu sunt posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt.
– Cum ar trebui sa iubim, parinte? Unde gresim, de tot ajungem sa o luam de la capat?
– Nu stim sa ne daruim. Nu avem exercitiul daruirii de sine. Societatea actuala ii educa pe oameni in directia propriilor dorinte, ii invata sa se iubeasca intai de toate pe ei, sa-si urmareasca propria implinire. Si dragostea devine, astfel, un fel de accesoriu, care le serveste fericirii proprii. Am o cariera, am o casa, am si o iubita! Dar nu iubim cu adevarat decat atunci cand facem acest exercitiu al iesirii din sine si cand incepem sa ne exersam in daruire, sa ne antrenam puterea de iubire. Sa iubesti inseamna sa gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna, cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt. Iubirea inseamna foarte multe gesturi. Intentiile, gandurile in sine nu au nici o valoare in absenta lor. E plina lumea de ele. Facand gesturi te si verifici pe tine, daca poti cu adevarat sa iubesti. Am citit de curand intr-o carte cum un detinut politic taran, inchis la batranete, primea de la babuta lui scrisori, in care ea punea si cate o floare presata. Asta inseamna iubirea. Si chiar mai mult. Sa daruiesti atunci cand esti epuizat, cand nu mai ai nici o forta. Nu exista scuza sa nu daruiesti.
Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa
Daca dai din prisos, cand ti-e bine si-ti vine usor, nu are valoare. Atunci cand nu mai poti si vrei totusi sa faci ceva pentru celalalt, izbucnesc in tine resurse de energie de care habar nu aveai. Primesti forta de la Dumnezeu si ajungi sa faci mai mult decat credeai ca esti capabil. Sa te daruiesti atunci cand nu mai poti te leaga cu adevarat de celalalt si-l face si pe celalalt sa se deschida, sa daruiasca la randul lui. In iubire, trebuie sa daruim ce nu avem, cand nu mai avem. Si atunci, ca in Evanghelie, nimicul se transforma, si painea si pestii ajung tuturor.
– Pana unde te poti darui pe tine, fara ca asta sa te anuleze cu totul? Uneori, poate e mai bine sa te opresti, daca celalalt nu-ti raspunde la fel…
– Daruirea de sine e un gest voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Nu ti se cere s-o faci. Prin daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul celuilalt de a fi. Prin posedare, ma anulez. Unora le convine sa se lase stapaniti de altii. E cazul multor femei de azi, care ajung sa se inrobeasca. Le bat barbatii, sunt chinuite, dar le e frica sa-si asume un drum, de dragul sigurantei. Au parte de o suferinta absurda, care nici macar nu e mantuitoare. E o forma de lene. Refuza responsabilitatea propriilor decizii si atunci prefera doar sa execute. Dar asa nu vor evolua niciodata.“Cand Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti dă de-a gata si o mare iubire”
– Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri extraordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu exista coincidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reactionam noi la intalnirea respectiva tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fiecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intalnesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indragostirea cu iubirea. Daca Dumnezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defineste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fie libera si sa nu ceara nimic in schimb.– Iubirea adevarata e intotdeauna libera?
– Da, iubirea adevarata afirma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greseste cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci libertatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Trebuie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele sufletului lui, sa nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, indrazneala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te trezesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.– Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?
– Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Toleranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, presupui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta presupune mandria. Or, intr-o relatie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri celuilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocuparea ta sa fie devenirea lui. Scopul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfitor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parintele Teofil Paraian spunea ca dragostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.
Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

Cu parintele Teofil Paraian si parintele staret Iustin
– Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane indiferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?
– In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pastrat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o potrivire sufleteasca, nu trupeasca. Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iubire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oamenii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.“Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie”
– Si atunci care e rostul casniciei?
-Relatia, casnicia sunt doar un cadru in care noi ne manifestam, ne desavarsim. Ne exersam iubirea, aceasta capacitate de a iesi din noi insine, de a deveni transparenti, ca Dumnezeu sa se poata manifesta deplin in noi, iar noi sa ajungem la acea patrundere reciproca intre oameni, sa putem iubi tot mai mult. Numai daca ne exersam deschiderea, devenim niste vase largi care pot primi mult mai mult decat pe celalalt. Si atunci pot iubi, prin intermediul lui, pe toti oamenii, intreaga natura si toate animalele, pot cuprinde in inima mea toata creatia lui Dumnezeu. Exersand comuniunea in doi ne pregatim pentru comuniunea cu toti, care va fi in Imparatia Cerurilor.
– Exista suflete pereche? Oameni alaturi de care totul devine mult mai usor?
– Exista, dar mai multe. Nu exista un singur om cu care sa-ti fie scris sa fii impreuna. Exista insa mai multe persoane in lumea asta cu care relationezi foarte bine. Faptul ca ai intalnit una si, din nestiinta, iubirea s-a cheltuit, nu inseamna ca vei ramane toata viata singur. Asa cum faptul ca ai intalnit un suflet pereche nu garanteaza ca iubirea va dura, daca nu lucrezi virtutile ei. Fara potrivire, nu e posibila dragostea. Dar potrivirea e doar o scanteie. Ea nu garanteaza vesnicia sentimentului. Nu meriti ceva pentru care n-ai muncit! (rade). Din contra, se intampla des ca tocmai aceste iubiri sa se cheltuie mai repede, pentru ca totul e perfect si nimeni nu depune nici un efort. Se ajunge la un fel de suficienta, pentru ca celalalt corespunde perfect nevoilor mele si eu nevoilor lui, si atunci fiecare se iubeste pe sine, prin intermediul celuilalt.
– Asa se nasc gelozia si posesivitatea?
– Gelozia e iubirea de sine prin celalalt. Daca esti gelos, nu-l iubesti pe celalalt cu adevarat, ci consideri ca celalalt e dreptul tau si cineva atenteaza la el. Ti-e frica sa nu vina cineva sa ti-l fure. Dar nici un om nu are dreptul sa il confiste pe celalalt. Iubirile astea contorsionate, cu gelozii si suferinte care-ti fura ochii si-ti intuneca mintea, sunt iubiri demonice. Ele sunt fascinante in felul lor, sunt foarte simtuale, au un erotism exacerbat, dar produc enorm de multa suferinta, te desfiinteaza ca persoana. Tu crezi ca te-ai jertfit suferind, dar de fapt ai fost posedat. Iubirea adevarata, dumnezeiasca, afirma, nu distruge. E ca un cer senin. N-are tulburare si n-are ceata.
– Astazi, tot mai multi oameni aleg o forma libera de iubire. Nu se mai casatoresc, ba uneori nici nu mai locuiesc impreuna, dar cu toate acestea, se iubesc si traiesc in armonie. E gresit ca procedeaza asa?
Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

Pictandu-l pe Sfantul Pantelimon
– Iubirea care nu implica responsabilitate si sacrificiu nu e iubire adevarata. E iubire conjuncturala, care nu ajunge la maturitate. De fapt, in cazul lor nici nu se ajunge cu adevarat la iubire, ei raman in faza de indragostire. Daca nu se ajunge la cununie, inseamna ca Dumnezeu e scos afara din ecuatie. Si fara harul dumnezeiesc, omul e finit si dragostea lui tine doar o vreme. Cei care aleg calea aceasta vor o iubir e in care sa nu aiba nimic de pierdut, ci doar de castigat. Vor sa ia ceva ce se obtine usor si sa se pastreze mereu liberi, in cazul ca apare ceva mai ofertant.
– Cand traiesti o iubire nefericita, te gandesti adesea ca ar putea exista cineva care sa te iubeasca mai mult, sa te inteleaga mai bine…
– Modul asta de a vedea lucrurile e o consecinta a gandirii tehniciste. Un produs se uzeaza moral, in momentul in care apare o versiune imbunatatita a lui. (râde) Adica iese din uz. Or, oamenii nu ies din uz, ei devin continuu. Trebuie sa aprofundam, sa sapam in relatia respectiva, pentru a ajunge la noi si noi adancimi, chiar daca apar oportunitati de relatii mai bune, chiar daca cunoastem persoane care ni se par mai potrivite. N-avem voie sa schimbam persoana. N-avem voie sa incepem mii de drumuri, pentru ca nu mai ajungem niciodata la capat. Nu poti sa te remodelezi la infinit dupa alte tipare de femei sau barbati, pentru ca te tocesti ca piesa, ajungi sa nu mai ai nici un profil. Tu crezi ca ai capatat experienta, ca ti-ai imbogatit modul de a fi, avand foarte multe iubiri, dar de fapt te-ai pierdut pe tine, nu mai stii cine esti cu adevarat. In iubire, ca si in profesie, e foarte important sa fii statornic. Nu te poti face trei ani medic, apoi inca trei actor si dupa alti trei sa te pregatesti sa devii fotbalist. Trebuie sa mergi mai departe. Pentru ca impasul la care ajungi intr-o relatie e al tau, in primul rand, nu al celuilalt. Dumnezeu ti l-a randuit tie, ca sa te depasesti, ca sa evoluezi. Schimband persoana, fugi de tine, fugi de devenire. Iar obstacolul va reveni, sub alta forma, oricine ar fi langa tine.“Nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii”
– De ce e atat de importanta fidelitatea? Cunosc persoane care spun ca-si iubesc partenerii, desi ii mai insala din cand in cand, si ca asta nu are nici o importanta, atata timp cat nu sunt sentimente la mijloc.
– Se mint singuri. Infidelitatea e o forma de consum. E foarte urat sa-i consumi pe ceilalti, pentru nevoile tale erotice. Dar, de fapt, te consumi pe tine. Stagnezi. Fara fidelitate, nu poti ajunge la nivele mai profunde. Numai asa poti evolua. Or, daca iti permiti alternative, inseamna ca nu esti dispus sa infrunti blocajul, ca vrei sa il ocolesti. Daca iti refuzi alternativa, atunci nu mai eziti, depasesti criza si vezi si ce potential zace in tine si in celalalt. Si esti mai castigat si mai bogat ca inainte. Ajungi la alt nivel al iubirii, e o iubire rafinata si foarte profunda, care nu mai sta doar in indragostirea trupeasca. Efortul putin inseamna devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer dupa cruce. Asa se manifesta iubirea lui Dumnezeu fata de noi. Pentru ca asta e conditia noastra cazuta, consecinta caderii in pacat. Nu ni se da nimic, daca nu jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce traim e searbad.– De ce suferintele din dragoste sunt unele dintre cele mai dureroase? – Pentru ca omul, iubind, se deschide si devine profund. Si atunci incaseaza loviturile direct in profunzimea fiintei. Daca iubirea a fost cu Dumnezeu si celalalt pleaca totusi, Dumnezeu nu ramane dator. Vine El si umple golul, pentru ca tu nu l-ai iubit doar pe cel care a plecat, ci si pe Dumnezeu din el. Poti fi destramat cu adevarat dupa o despartire, doar daca nu-L ai pe Dumnezeu. Daca ai iubit stramb, daca ai fost posedat de celalalt.
Despre dragoste, cu Parintele Pantelimon, de la Manastirea Oasa

In “gradina” de la Oasa
– Uneori, dupa o mare iubire, nu mai avem curaj sa mergem mai departe, sa ne mai deschidem sufletul inca o data. Cum putem vindeca ranile lasate de o suferinta din dragoste?
– Parintele Teofil Paraian spunea ca suferinta e o mare taina. Degeaba ti-o explici teoretic, inima continua sa doara. Si orice sfat din afara ramane tot in afara. Numai Dumnezeu poate vindeca astfel de rani, daca considera. Dar unele dintre ele nici nu trebuie sa se vindece. Se intampla uneori ca inima ta sa poata purta infinit de multe rani deschise. Capacitatea de suferinta a omului e foarte mare. Dar nici nu trebuie sa devenim atat de obsedati sa se inchida rana, sa uitam tot. Un esec in dragoste nu trebuie sa ne infirmizeze afectiv. Poti sa duci o alta relatie si cu o rana in inima. Si cu mai multe rani in inima. Dumnezeu iti da oricum puterea de a iubi din nou. Trebuie sa mergi inainte, sa ai curajul sa te deschizi din nou, sa incasezi din nou. N-ai voie sa te opresti.“Fericirea se munceste in fiecare zi”
– Unora parca le sunt date numai suferinte, toata viata…
– Trebuie sa intelegi ca e ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea lui Dumnezeu fata de tine. Si atunci incepi sa gasesti un rost fiecarei suferinte. Fara Dumnezeu, totul sfarseste intr-un mare absurd. Si cea mai mica suferinta te doboara. Nu mai intelegi nimic si ajungi sa-ti pui capat zilelor. Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva. Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el. Dumnezeu nu ne poate darui liber, ca atunci ne-ar asfixia cu iubirea lui, ne-ar distruge fiinta, nu ne-ar mai lasa sa inflorim liber. Dumnezeu, cand ne iubeste, ne pune la incercare, ca pe argint in topitoare. Pentru ca vrea sa scoata din noi esenta cea mai pura.
Ce ar trebui sa facem ca sa fim fericiti?
– Trebuie sa pornim in cautarea adevarului iubirii, cu toate fortele noastre. Sa nu ne angajam steril, de suprafata, ci sa ne daruim total, tuturor oamenilor si, prin ei, lui Dumnezeu. Si sa o facem pe viata. Fericirea adevarata exista. Si exista aici, pe pamant. Ea nu e decat o cale pe care inaintam. Doar in masura in care stim sa daruim, o sa si primim. Pentru ca Dumnezeu ne chinuie uneori, dar ne si rasplateste cu asupra de masura. Se joaca cu noi, ne face sa vrem mai mult, sa ne dorim mai mult, sa devenim mai mult. Fericirea nu e un dat, o pleasca, o incremenire care pica pe tine. O fericire statica ne-ar strivi sub o plictiseala cumplita. Fericirea se munceste, se castiga in fiecare zi. E un urcus continuu, o dinamica ce se adapteaza permanent nevoilor noastre. Fericirea e devenire.

Share
Saturday, March 31st, 2012 Articole No Comments

SĂ NU NE RĂZBUNAŢI!

Share
Friday, March 30th, 2012 Articole 2 Comments

Poezie

…de la o mămică ce doreşte să rămână anonimă:

POEZIE

 

Întunecos e locul unde zac,

Iar trupul nu-mi mai aparţine

Şi de aş vrea acum să tac,

Durerea ţipă-n mine.

 

Căci am simţit prelins

Din al meu pântece şuvoiul

Iar viaţa ta încet s-a stins,

Rămas-a numai golul.

 

Copilul meu, copilul meu!

Eu am ucis o lume,

Pe tine şi pe fiii tăi,

Ce n-au nici chip, nici nume.

 

A oamenilor lume ar putea,

Dar nu vrea să mă-ntemniţeze.

………………………………………

Deci temniţă îmi voi afla.

Căci dorul după tine, ştiu,

O viaţă va dura.

Share
Saturday, March 24th, 2012 Articole No Comments

Părintele Tănase la Arad – joi 22 martie 2012

A. S. C. O. R. ASOCIAŢIA STUDENŢILOR CREŞTINI ORTODOCŞI ROMÂNI
FILIALA ARAD

Din ciclul conferinţelor
POSTUL MARE
DIN MOARTE LA VIAŢĂ

Invitat:
PR. NICOLAE TĂNASE -Valea Plopului
Data: Joi – 22 martie 2012
Ora: 18.00
Locul: Aula Magna Iuliu Maniu (lânga Hotel Continental)

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Mai e nevoie de invitaţie?:)

Vă aştept pe toţi cu recomandarea să veniţi mult înainte de ora 18:00 dacă vreţi să prindeţi un loc:)

Share
Tuesday, March 20th, 2012 Articole No Comments

FEMEIE CARE AI FĂCUT AVORT! (o mărturie – o chemare)

 

Mărturisesc că şi eu am ucis copilul pe când era în pântecele meu.

Acum merg şi îmi plâng păcatul în Biserică. Şi tu plângi în inima ta.

Inima ta de mamă simte dorul după copilul ucis.

Duminicile mergi la Sfânta Liturghie. Şi eu merg.

O iubeşti pe Maica Domnului. Şi eu o iubesc şi o cinstesc.

De Bunavestire, Arhanghelul Gavriil vesteşte Maicii Domnului că va purta în pântece şi va naşte pe Mântuitorul Hristos.

Te aştept să vii la Marşul pentru Viaţă, arătând astfel că şi tu regreţi că ţi-ai ucis copilul. Ca să oprim crimele!

Vom sărbători VIAŢA  printr-un MARŞ DEDICAT  VIEŢII!

Pentru ca oamenii să înţeleagă că IUBIREA COVÂRŞEŞTE FRICA!

Nu e nevoie să spui nimic, poţi să te rogi în tăcere.

Voi fi acolo. Te aştept!

Cum mă vei recunoaşte?

Vei vedea în privirea mea durerea şi dorul după copilul meu nenăscut…

Share
Sunday, March 18th, 2012 Articole 3 Comments

Marşul pentru viaţă – 24 martie 2012

Vă invităm sâmbăta viitoare să vă alăturaţi acestui marş pentru viaţă, într-o acţiune a celor cărora le pasă!

Ne pasă de viaţă! De viaţa noastră, de viaţa copiilor noştri, de viaţa ţării!

Ne pasă şi nu mai VREM să părem indiferenţi! Nu mai vrem să ne plângem pe la colţuri, şuşotind adevărul. Vrem să afirmăm Adevărul cu glas tare, către toţi, vrem să spunem, fără frică, aşa:

Ocrotiţi viaţa de la concepţie!

Adevăraţii doctori nu ucid copii!

România:Fără copii=Fără viitor

Să nu ucizi! – Porunca a şasea

Regret că am făcut avort!

Mamă, îţi mulţumesc că trăiesc!

Stop avortului!

Avortul ucide!

Vă aşteptăm să participaţi şivoi. Unde-s mulţi, puterea creşte. Puteţi veni cu afişe personale sau pancarte cu mesajele de mai sus, cu icoane cu Bunavestire, cu tricolorul. Chemaţi-i pe toţi prietenii voştri şi, dragii mei tineri care atât de tare v-aţi oripilat la modulul III, vă aştept să FACEŢI CEVA, să se audă şi glasul vostru, să se vadă că aţi înţeles Adevărul!

Ne vedem sâmbătă 24 martie 2012, orele 11:45 în piaţa Avram Iancu.

 

 

 

Share
Friday, March 16th, 2012 Articole 1 Comment

Alcoolul (câteva consideraţii personale)

După fiecare nouă discuţie particulară cu câte un elev sau o elevă, mă întreb din ce în ce mai mult cum aş fi fost eu dacă în timpul liceului petrecut în această maiestuoasă clădire a pedagogicului, cineva (cine? diriginta…vreun profesor oarecare…un adult oarecare….) s-ar fi aplecat măcar câteva minute asupra micuţei şi speriatei mele persoane, mi-ar fi acordat un dram de atenţie, de interes.

Cum aş fi evoluat eu, ca persoană, dacă, în furtuna de acasă cu un tată celebru şi alcoolic aş fi avut un punct de sprijin?

Cum ar fi fost viaţa mea dacă, din mijlocul înjurăturilor, acuzelor şi ţipetelor aş fi avut un loc cu pace şi linişte unde să mă pot refugia?

Cum aş fi fost eu dacă aş fi înţeles CE se întâmplă, DE CE se întâmplă tot iadul acela în viaţa mea?

Cum ar fi fost, oare, evoluţia mea ca femeie dacă adolescenţa nu ar fi fost un asemea IAD?

Dar pe atunci era …tot la fel ca şi acum: profesorii au materie de parcurs (cei cărora le pasă cât de cât), ceilalţi au doar note de dat, diriginţii au de motivat absenţe (cei cărora nu le pasă), ceilalţi îi lasă liberi pe elevi (nu că le-ar păsa de ceva), psihologul îşi vede de ale lui, medicul şi asistenta de asemea, adulţii trăiesc într-o lume paralelă şi, oricum, atât de încâlcită în probleme stringente de rezolvat urgent încât cine să se mai uite la câte un sufleţel speriat de adolescent căruia îi este atât de frică de MOARTE? şi de SINGURĂTATE? şi de RĂU?

Cred că mi-e mai milă de elevii de la oraş care trebuie să mai păstreze şi aparenţele pe deasupra, care mai trebuie şi să vină la şcoală să joace rolul de “totul e ok în familia mea, uite câţi bani am eu, ai mei s-au despărţit şi eu sunt ok cu asta, etc”, decât de cel ce trece prin drama similară dar, la sat fiind lucrurile sunt clare, acolo tot satul ştie că tatăl e în birt şi apoi vine şi o bate pe mama. Lucrurile sunt schizoide la oraş.

Mi-e milă şi drag de voi, adolescenţi cu părinţi şi bunici alcoolici, pentru că sunt una dintre voi şi vă înţeleg mai bine decât aş vrea…

Dar eu, spre deosebire de voi, ştiu că din asta se poate ieşi. Greu, dar se poate ieşi. Condiţia sine qua non este să cereţi ajutor. Dacă cereţi ajutor o să îl primiţi.

Însă nu oricui. Cereţi ajutor de la Dumnezeu şi El vă va răspunde prin oameni.

Nu renunţaţi. Nu vă daţi bătuţi! Problema nu dispare dacă ne prefacem că nu există. Problema rămâne tot acolo, agravându-se, până când, fie o vindecăm cu ajutorul lui Dumnezeu, fie devenim şi noi…o altă victimă.

Cereţi ajutorul!

Share
Tuesday, March 13th, 2012 Articole 1 Comment

Ce înseamnă o spovedanie bună?

CE ÎNSEAMNĂ O SPOVEDANIE BUNĂ? Răspunsuri de mare folos de la Părintele Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca)

(sursa foto: ASCOR Cluj)

Părintele Ciprian Negreanu – biserica studenţilor din complexul Haşdeu, (Cluj-Napoca):

„Cei ce-L caută pe Hristos vor primi multă dragoste”

Părinte Ciprian, de ce este atât de impor­tant ca omul să se spovedească?

– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.

După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa mur­dărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dum­nezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa. E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.

– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?

Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.

– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?

– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!” Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.

Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a vă­zut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună. In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…

Şi să le mărturiseşti…

– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.

Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.

Părinte, v-aţi confruntat ine­vitabil cu problema asta mare, aproa­pe generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?

– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit trau­me foarte mari (accidente, moar­tea celor apropiaţi, violuri, homo­sexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…

– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.

– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.

Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).

Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.

A consemnat Părintele Sabin Vodă

(din: revista “Familia ortodoxa, nr. 2 (37)/ februarie 2012)

(sursa foto: Ramura inflorita)

preluat de pe www.razboiintrucuvant.ro

http://www.razbointrucuvant.ro/2012/03/08/ce-inseamna-o-spovedanie-buna-ne-raspunde-parintele-ciprian-negreanu-cluj-napoca/#more-42711


Share
Friday, March 9th, 2012 Articole No Comments

Alcoolul – II

Numele meu este Tudor. Sint alcoolic abstinent.
Am respect pentru tine si pentru ce intentionezi sa faci ca să ajuti .Citeste, informează-te ca sa şti cu ce te “lupţi “.
Sper ca te vor ajuta urmatorul text dar si link-urile care te trimit pe site-uri pentru codependenti.

Un ghid pentru familia alcoolicului
Cea mai bună apărare a familiei în faţa impactului emoţional al alcoolismului este câştigarea unor cunoştinţe şi atingerea unei maturităţi emoţionale şi curajul de a pune în practică aceste lucruri.
Cei care îi asistă pe alcoolici în afara familiei pot să devină confuzi, persoane distructive dacă unul dintre membri familiei lor devin alcoolici activi. Acest lucru este în special adevărat dacă persoana care bea este soţul, soţia sau copilul.
Ruda cea mai apropiată, sau persoana cea mai responsabilă pentru alcoolic, poate are nevoie de mai multă asistenţă şi consiliere decât alcoolicul, dacă există un program eficient de recuperare. Alcoolismul este o boală care are un mare impact emoţional asupra familiei. Cei mai mult afectaţi de alcoolism sunt partenerii, soţii / soţiile, părinţii, sora, fratele şi copilul. Cu cât aceste emoţii vor mai mult distorsionate cu atât ajutorul va fi mai puţin adecvat. Interacţiunea dintre ei poate, şi de cele mai multe ori devine distructivă în loc de a fi ajutătoare.
De exemplu, soţiile vor ajunge să dea vina pentru tot ceea ce este rău pe căsnicia cu un alcoolic. Au ajuns la un punct la care să se teamă că ar putea fi adevărat. Cu toate acestea alcoolismul este o boală. Soţia nu este responsabilă pentru alcoolism aşa cum nu este responsabilă nici pentru diabetul sau tuberculoza soţului ei. Nici o soţie nu şi-a făcut vreodată soţul un alcoolic, astfel încât nici o soţie nu poate fi responsabilă pentru recuperarea lui. Cu toate acestea, prin lipsa cunoştinţelor, permite bolii să treacă neobservată. Prin lipsa unei înţelegeri adecvate şi a curajului, poate îngădui la evoluţia bolii. Pentru existenţa bolii, soţia nu este responsabilă, dar îl poate încuraja pe soţ să evite tratamentul, sau să facă paşii unei recuperări timpurii, chiar dacă acest lucru nu poate fi absolut garantat.
Aceleaşi principii sunt valabile şi pentru ceilalţi membri din familie, în special pentru persoana de care depinde în ultimul rând alcoolicul. Aceasta persoană primară din viaţa alcoolicului, nu poate „trata” boala. La fel cum nici un doctor nu ar trebui să îşi trateze propria boală puţini dintre ei vor face pe medici pentru membri familiei apropiate, mai ales pentru partener, soţ / soţie sau copil. Pe măsură ce alcoolismul progresează rudeniile devin implicate emoţional. Cel mai bun ajutor pe care îl pot oferi iniţial este de căuta ajutor şi tratament pentru propria lor situaţie astfel încât să nu joace ei un loc în progresia bolii alcoolismului, în schimb să participe la recuperare. Greşelile făcute de familiile bine intenţionate, sunt de neînchipuit şi de cele mai multe ori îngreunează recuperarea alcoolicului.
La început trebuie să se înţeleagă că familia face absolut tot ce ştiu sau cred că ar fi bine, iar boala să treacă pe lângă ei neîntrebată. Dar, dacă familia este doritoare să înveţe câte ceva despre alcoolism, şi să le pună în aplicare şansele pentru recuperare sunt mult crescute. De fapt cel mai bun mod de a ajuta un alcoolic să se recupereze este de a îndepărta ignoranţa, însuşirea unei atitudini adecvate bazate pe cunoştinţe şi să aibă curajul de a pune în practică aceste principi atunci când se confruntă cu alcoolicul. Pentru a începe într-o manieră obişnuită, aceea de a-l forţa pe alcoolic să se oprească din băut, fără ca întâi să învăţăm să ne schimbăm propria persoana, pur şi simplu va înrăutăţi lucrurile.
În primul rând trebuie să înţelegem că problema alcoolismului nu este în sticle ci în persoană. Cu toate acestea, recuperarea nu începe atâta timp cat alcoolicul nu se va rupe complet de sticle şi să practice o continuă abstinenţă. Recuperarea este de asemenea similară cu construcţia unui arc Gotic. Acestea sunt fundaţii nevăzute, multe persoane adăugând pietre fundaţiei arcului, dar piatra cheie trebuie pusă de alcoolic, pentru ca structura să nu se prăbuşească. Nimeni nu poate face pentru alcoolic ceea ce trebuie să facă el. Nu îi poţi lua medicamentele pacientului, şi să aştepţi ca el să beneficieze. Alegerile trebuie făcute şi luată acţiune de către alcoolic din propria lui voinţa dacă se vrea ca recuperarea să aibă o bază permanentă.
Este îngrozitor felul în care alcoolicul îşi controlează familia, în special soţia, soţul sau mama. Alcoolicul bea şi iar bea şi iar bea. Familia urlă , plânge, imploră, ţine pledoarii, se roagă, ameninţă sau practică tratamentul silenţios. De asemenea acoperă, protejează şi îl păzeşte pe alcoolic de consecinţele băutului său. Dacă alcoolicul continuă să se comporte ca un mic zeu, este pentru că familia este inadecvată în a se opune acestei atitudini încurajând perpetuarea acestei atitudini de iluzie a omnipotenţei.
În menţinerea nevrozei omnipotente, alcoolicul are două arme primare. Familia trebuie să înveţe să se apere împotriva acestora sau să devină sclavi virtuali bolii, creându-şi astfel boala emoţională sau mentală de mai mici proporţii.

Armele alcoolicului
Prima armă este abilitatea de a provoca mânie şi ieşire din fire. Dacă un membru de familie sau un prieten devine mânios sau ostil înseamnă că această persoană a devenit complet distrusă până acum din punct de vedere al abilităţii de a-l ajuta pe alcoolic. Conştient sau inconştient alcoolicul îşi proiectează o imagine de antipatic faţă de alte persoane. Dacă este întâmpinată de mânie, atacuri ostile, este deja verificat, alcoolicul îşi justifică în mintea lui băutul anterior, şi de acum încolo va avea o scuză adiţională de a bea. Zeii au făcut în primul rând mânioşi pe cei pe care vroiau să îi distrugă, iar alcoolicul are o experienţă lungă de a se purta ca un mic zeu. Dacă îţi pierzi firea, sunt pierdute toate şansele de a-l ajuta, cel puţin în acel moment.
A doua armă a alcoolicului este abilitatea de a creşte anxietatea din partea familiei. Anxietatea îi sileşte să facă ceea ce trebuie făcut de către alcoolic, în cazul că se vrea să îşi adreseze boala şi să înceapă recuperarea. De exemplu a-i da bani, ar fi un exemplu ilustrativ a acestui principiu. Acest lucru se poate întâmpla înainte, în timpul sau după perioada de beţie. Atunci când anxietatea familiei devine foarte intensă în legătură ce se va întâmpla cu banii, ascund banii, se asigură că nu mai sunt bani în casă. Aceasta scade anxietatea din partea membrilor familiei şi a alcoolicului, dar stabileşte un tipar în rezolvarea problemelor. Alcoolicul învaţă acum că familia va suferi consecinţele băutului în locul lui, şi asta devine o aşteptare şi o raţionalizare ori de către ori îi sunt daţi bani.
În realitate acest lucru îi creşte sentimentul de eşuare şi vinovăţie, crescând de asemenea şi simţul ostilităţii şi condamnării din partea familiei. În acest fel alcoolicul este dublu rănit. Criticarea şi moralizarea se adaugă vinovăţiei şi resentimentului faţă de familie. Întreaga situaţie este astfel înrăutăţită. Familia îi dă bani din motivul că „totul să fie bine”, ca formă de aprobare, în timp ce verbal condamnă aceeaşi acţiune.
Alcoolicii sunt mânaţi înainte de către boala alcoolismului, atunci când familia nu poate face faţă, anxietăţii cauzată de alcoolic. Nici alcoolicul şi nici familia nu poate face faţă realităţii. Datul banilor apoi retragerea lor, sunt două părţi ale aceleaşi probleme. Alcoolicul nu va învăţa niciodată să rezolve problemele într-un mod responsabil dacă anxietatea familiei determină înlăturarea problemei înainte ca alcoolicul să poată fi confruntat cu ea şi să o rezolve sau să sufere consecinţele. Acest „ curs de pregătire acasă” creşte iresponsabilitatea alcoolicului, crescând astfel ostilitatea, resentimentul şi tensiunea dintre alcoolic şi familie.
Mânia si anxietatea trebuie evitată de către familie, dacă nu, familia va contribui la progresia bolii. Membrii familiei trebuie să înveţe în primul rând să facă faţă propriilor probleme, înainte să obţină ceva beneficii pentru alcoolic. Acest lucru necesită ajutor, la fel ca orice altă boală, în afara doctorilor, asistentelor medicale, etc. Alcoolicul poate continua să nege că există o problemă în legătura cu consumul de alcool, şi că are nevoie de ajutor, atâta timp cât familia furnizează o scăpare automată de consecinţele băutului.
Ajutorul pentru alcoolic trebuie căutat în afara cercului de rude, prieteni şi vecini. Ar fi preferabil să vină din partea persoanelor pregătite în acest domeniu, sau de la membri experimentaţi în Alcoolicii Anonimi sau Al-Anon. Remediile casnice pentru alcoolism sunt cunoscute ca a fi dăunătoare. Boala este atât de serioasă încât va curma vieţile a multor oamenii cu 10 sau 20 de ani dacă este lăsată să treacă neobservată.

articol preluat de pe Forumul site-ului www.dependenta.ro

………………………….va continua………………………………………………………………………………………….

Aş mai adăuga eu, remediul trebuie căutat la Dumnezeu, singurul care îl poate scoate pe alcoolic din iadul beţiei. Căutat un duhovnic bun şi experimentat, mers la slujbele de maslu, făcută rugăciune şi Dumnezeu se milostiveşte de alcoolic şi de familia lui. Garantat!

Share
Wednesday, March 7th, 2012 Articole No Comments


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!