Archive for January, 2013

Curajul de a fi fericit

Mă gândeam că pare, aşa, la o primă vedere, destul de redundant să mai vorbeşti azi despre fericire, în condiţiile în care absolut toate reclamele TV nu ne oferă decât soluţii şi metode de a fi fericiţi, iar pe net găseşti reţete în 5 paşi simpli de a deveni cel mai fericit personaj de pe faţa planetei în următoarele 5 minute. Lumea de azi se învârte în jurul ideii de fericire ca o gâză în jurul becului.
Despre curaj, însă, nu prea mai auzim mare lucru, pentru că nu putem confunda discuţia despre şmechereală cu curajul, iar de curaj se pare că lumea contemporană nu prea are mare nevoie, cufundată fiind în comoditatea şi aparenta relaxare la care a ajuns.
Aşa încât a vorbi despre “curajul de a fi fericit” pare cumva rupt din contextul contemporaneităţii.
Iar eu vin acum să spun că nu e deloc aşa, ba chiar dimpotrivă, pentru că, sinceri-sinceri de am fi noi toţi, să fim serioşi, câţi oameni fericiţi cu adevărat cunoaştem? Foarte, foarte puţini. Păi şi atunci înseamnă că nu ciocolata, nu serotonina, nu sexul sau shoppingul fac diferenţa. Asta înseamnă că nu toată lumea poate ajunge la fericire, că fericirea, degeaba, nu poate fi o cultură de mase oricâtă reclamă s-ar introduce pe canalele TV, înseamnă că omul, ca să ajungă să fie fericit trebuie, mai întâi să înţeleagă ce e aceea “fericire”.
Întrebarea, însă, este următoarea: cum mai poate ajunge un om să discearnă ce este “fericirea” după ce educaţia i-a fost făcută de tembelizor, după ce a înghiţit pe nemestecate sute sau mii de filme americăneşti cu happy end, după ce a citit toată literatura romantică a sec. XIX şi XX, după ce, mai pe româneşte, creierul i-a devenit teribil de colmatat.
Imaginea noastră despre “fericire”  nu prea mai are de-a face cu realitatea cea gri. De aici, de cele mai multe ori, vine sursa deprimărilor şi durerilor. Una este în capul nostru şi alta se petrece în vieţile noastre. Cele două lumi devin, uneori, grozav de paralele.
Cred că aici intervine, pentru unii, prima probă a “curajului”. Curajul sincerităţii. Dacă omul are curaj să admită existenţa celor două lumi paralele şi dacă are curajul de a-şi dori, măcar, să iasă din imaginar în real, cu orice risc al durerii ce urmează să vină.
Din păcate pentru mulţi curajoşi acţiunea asta se transformă doar în cinism şi nimic mai mult, în felul acesta găsind o aparentă eliberare din nefericire, dar ajungând pe o altă fundătură care nu duce spre nimic.
Eu cred că adevăratul curaj de a fi fericit este egal cu curajul de a te lăsa pe mâna lui Dumnezeu.
La companiile astea multinaţionale care vin cu tot felul de know how-uri şi alte hau hau-ri se fac şi şedinţe de team building. Un fel de şedinţe de partid de pe vremuri, care au menirea de a-i face pe membrii echipei să se placă unii pe alţii ceva mai mult, să capete încredere în ceilalţi sau, la o adică, barem să se tolereze.
Unul dintre exerciţiile pe care le fac trainerii cu angajaţii cu pricina este următorul: doi membri ai echipei stau unul în faţa celuilat la vreun metru distanţă, unul cu spatele la celălat şi, la un moment dat, cel din faţă trebuie să se lase pe spate, în gol, cu credinţa şi speranţa că cel din spatele lui îl va prinde în braţe înainte de a cădea. E un exerciţiu de încredere.
Eu cred că, pentru a fi fericit, cu adevărat fericit, aşa trebuie să facem şi noi: să închidem ochii şi să ne lăsăm pe spate, în braţele lui Dumnezeu. E un curaj care frizează nebunia, curajul de a te lăsa în zilele noastre, atât de raţionale, de atotputernice în tehnici de tot felul, pe mâna lui Dumnezeu. Cine e Dumnezeu ăsta, până la urmă? Şi cum ar putea El să te prindă atunci când cazi? Cum să îţi laşi întreaga viaţă pe mâna lui când mult mai înţelept ar fi să fii chiar tu cel ce ţine hăţurile propriei vieţi, din moment ce tu o trăieşti, nu?
Dumnezeu are multe pe cap…
Nebunia curajului de a te lăsa pe mâna lui Dumnezeu eu cred că mai presupune o mică “nebunie”: aceea de a crede că tu eşti centrul existenţei pentru Dumnezeu(măcar pentru o clipă), dar şi de a-l face cu adevărat pe Dumnezeu centrul existenţei tale. Reciproc. Deşi, asta e imposibil, aşa cum spunea şi părintele Arsenie Boca:”Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”, dar aici nu vorbim despre lucruri prea logice, vorbim despre niţică nebunie, aşa că în dorinţa de a ajunge la fericire trebuie să forţăm un pic nota acestui mic discurs.
Dacă Dumnezeu te iubeşte pe tine, şi TE IUBEŞTE! – dincolo de orice umbră de îndoială, atunci El chiar ştie nevoile sufletului tău. Dacă ai curajul de a te lăsa să cazi în palmele lui Dumnezeu El nu numai că te prinde, salvându-te de la cădere şi durere, dar apoi te şi înalţă, mult mai sus decât îţi puteai tu imagina vreodată, exact aşa cum face un Tată cu pruncul lui cel mai mic şi drag.
Poate e prea metaforic ce spun eu acum…nu ştiu…
Dacă ai curajul să ieşi din imaginea asta de fericire mediatică promovată acum şi de a porni în căutarea lui Dumnezeu atunci ăsta e deja începutul fericirii. Nu poate exista fericire în afara lui Dumnezeu, asta o pot declara eu sus şi tare, după ce 34 de ani am experimentat multe din cele ale lumii acesteia în materie de “fericire”.
Duminica asta, dragul meu părinte duhovnic, după Sfânta Liturghie, m-a întrebat, de faţă cu toţi ceilalţi:”Anamaria, tu ai avut parte de vreo clipă de fericire înainte de a ajunge în Biserică?!”
_”Eu am avut parte NUMAI DE NEFERICIRE înainte de a ajunge în Biserică!” – am răspuns fără să ajung să clipesc şi ştiu cu tărie şi cu toată sinceritatea că aşa a fost.
În afara lui Dumnezeu nu există nimic. Nici fericire. Nici bucurie. Nici dragoste. Nici curaj. Nimic.
Pentru că tot binele nu poate veni decât de la Binele însuşi.
(Să fim serioşi, îi vede cineva pe imberbii noştri tineri sau mai puţin tineri de prin discoteci sau sus numitele multinaţionale apucând arma cu baioneta în mână şi pornind peste un câmp să se bată cu niscaiva turci cotropitori? Aiurea! Ar fugi mâncând pământul. Curaj fără de Dumnezeu nu are cum să existe.)
Curajul de a fi fericit este curajul de a fi Omul lui Dumnezeu.
În România anului 2013 a fi ortodox devine cel mai nonconformit lucru pe care un tânăr poate să-l facă, iar a fi fericit şi a-l vedea pe Dumnezeu în spatele tuturor întâmplărilor vieţii – cea mai mare dovadă de curaj!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
cu dragoste,
anamaria
p.s. Fericirea este o stare a sufletului.

Dacă privindu-te în adânc, în nucleul cel mai profund al inimii tale, dimineaţa, la prânz ori seara, atunci când te enervează teribil vreo băbuţă la vreun ghişeu, preşedintele ţării, soţul care iar nu a dus gunoiul, mama care nu te înţelege nici după 40 de ani, şeful căruia i-ai devenit paratrăsnet, lipsa banilor sau mai ştiu eu ce, dacă privind o clipă doar, în adâncul cel mai adânc al sufletului tău, găseşti senin, un ţărm la care furtuna nu a ajuns, dacă în cugetul inimii tale porţi chipul lui Dumnezeu, atunci aia e fericirea…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Articol scris la cererea şi inspiraţia părintelui Ciprian Staicu de la Sfântu Gheorghe care a susţinut o conferinţă cu tema “Curajul de a fi fericit”, căruia îi mulţumesc…

Share
Thursday, January 31st, 2013 Articole No Comments

Mi-e dor de …

…de flori, de flori mirositoare.

Mi-e dor de lăcrimioare,

de zambile mi-e dor.

Mi-e dor de crini

Crinul de gradina - Lilium candidum

şi de tuberoze.

 

Mi-e dor de mirosul de pământ al ghioceilor.

 

Mi-e dor de aroma fină a florilor de măr.

Şi de liliac, copaci întregi parfumaţi

Şi de magnolii, magnoliile noastre de pe centrul Aradului

Mi-e dor de trandafiri parfumaţi.

http://mirelapete.dexign.ro/wp-content/uploads/2009/11/trandafirii-nahema.jpg

Mi-e dor de flori…

Visez cu ochii deschişi la un coş plin de flori, plin de parfum, plin de viaţă!Sau, poate, doar la un fir de floare, un fir de bucurie…Sau chiar la o întreagă grădină parfumată cu fel de fel de mirosuri care mai de care mai rafinate.

Cred că mi-e dor de primăvară:) Dar nu o primăvară oarecare. O primăvară parfumată!

Ceea ce, de altfel, vă doresc şi vouă, tuturor:)

Share
Tuesday, January 29th, 2013 Articole No Comments

Bărbatul şi femeia lui

Întrebat fiind la o emisiune TV făcută de TVR 1, Bădia, Ernest Maftei (am scris despre el, mai exact am preluat o postare despre el  în decembrie) dacă dragostea e ca o flacără sau cum e cu dragostea asta, el a spus cam aşa (citez din amintiri):

– “E dragostea ca o flacără, este, dar ca să dureze este nevoie de două lucruri: femeia trebuie să îl admire pe bărbat, iar bărbatul să simtă nevoia de a o proteja pe femeie…

Nu ştiu de ce (sau, poate ştiu), dar tare tind să îi dau dreptate…

Share
Saturday, January 26th, 2013 Articole No Comments

Umbrela galbenă şi vântul

Uitându-mă pe geam, în după masa asta mohorâtă de iarnă, văd o umbrelă galbenă care traversează piaţeta, o umbrelă galbenă-galbenă, galbenă ca un pui de o zi. Mă bucură umbrela asta galbenă nespus şi zâmbesc fericită. “Uite, nah, ca să vezi, motiv de fericire!” – mă flitui eu pe mine, de una singură, cu zâmbetul înconjurându-mi, vesel, camera.

Umbrela cea galbenă traversează tacticoasă şi se intersectează cu o altă umbrelă, una albă cu volănaş, grăbită tare. Cele două umbrele se salută poţiticos şi îşi văd mai departe de drum, aruncându-se în griul orizontului.

Rămân cu privirea atârnată de verdele brazilor din faţa geamurilor mele şi văd vântul, cum scutură înverşunat urmele de zăpadă agăţate de ramuri.

“Ei, vezi vântul, Anamaria!” – o să ziceţi voi, “cum să vezi vântul?”

“Cum? Nu ştiu cum, aşa cum văd, câteodată, sufletul cuiva…”

Share
Friday, January 25th, 2013 Articole No Comments

Dimensiunea dezastrului

Venind din dulcea Suceavă, impregnată fiind cu dragostea de neam şi de fraţi, ajung, iată, să citesc următorul articol http://melidoniumm.wordpress.com/2012/01/05/cristian-negrea/

şi să mă mai crucesc, încă odată, de minciuna în care am fost educată în mulţii, prea mulţii şi total inutilii mei ani de şcoală în care am adăugat pagini de istorie peste pagini de istorie în presupusa mea cultură generală. Ştia vreunul dintre voi ceva din cele aflate în articolul mai sus menţionat? Sunt doar eu cea incultă, istoriceşte vorbind? Nu prea cred. Am fost educaţi în minciună şi suntem educaţi în minciună în continuare. Vă spun sincer că îmi vine să merg la foştii mei profi de istorie şi să le spun vreo două, aşa, de la obraz.

Incultura istorică duce la o deformare a personalităţii tale de OM.

Asta este doar o faţetă a dimensiunii dezastrului.

Şi mai apoi, adaug la această faţetă a dezastrului neamului meu, avortul, dar nu avortul aşa, la nivel teoretic, ci avortul ăsta, concret, despre care ştiu că, din nou, una dintre femeile din evidenţa noastră, l-a făcut. Unul din sutele, poate miile de avorturi care s-au făcut alaltăieri în România. Unul despre care ştiu eu. Nu un copil ipotetic, ci unul cunoscut, despre care se vorbise, da, un copil care exista, copilul ăsta a fost rupt bucăţele în pântecele mămicii lui de 25 de ani. Motivaţie pentru aşa ceva? Poate fi?

Mai adaug la dimensiunea dezastrului şi faţeta durerii din ochii copiilor părăsiţi de părinţii plecaţi prin străinătăţuri pentru un salar decent. Ştiţi cum doare durerea din ochii lor? I-aţi privit vreodată? Copii de clasa a 7-a, a 8-a sau a câta or fi, nevoiţi să se maturizeze brusc, trăind în afara familiilor lor, învăţând să cuantifice dragostea mamei în sute de euro.

Mai adaug şi durerea din ochii bătrânilor singuri, închişi între 4 pereţi la bloc şi trăind dintr-o pensie mizeră, dar care nici în pragul morţii fiind nu conştientizează că vina de a trăi acum mizer şi părăsit de unicul sau poate cele două progenituri ale lor le aparţine în exclusivitate pentru că pe ceilalţi prunci i-au avortat şi singurătatea asta şi mizeria asta este exact preţul pe care trebuie să îl plătească pentru ceea ce ei înşişi au făcut.

Mai adaug şi scârba de a vedea pervertirea aproape totală a mass media.

Mai adaug şi scârba de a scrie mailuri de pe contul de yahoo în timp ce în dreapta ecranului mi se prezintă abdomenul/burta unui bărbat dezgolit până la limita cea mai de jos posibilă sau mai ştiu eu ce altă variantă “sexi” umană.

Mai adaug şi sentimentul că, odată pe topogan, căderea până în afund este de neoprit…

Plâng pentru fiecare prunc omorât prin avort sau care urmează să fie omorât prin avort fără ca cineva să poată împiedica asta, plâng pentru fiecare erou român despre care habar n-am avut! Plâng pentru că neamul ăsta, în loc să se împărtăşească de Hristos în fiecare duminică, ÎL răstigneşte, iarăşi şi iarăşi…la nesfârşit…până la Sfârşit!

Share
Wednesday, January 23rd, 2013 Articole No Comments

Despre judecată

În vară am avut, după cum ştiţi, tabăra “AlegeViaţa”.

Ei bine, în tabără fiind, a fost nevoie să fac o mică deplasare din satul Roşia Nouă spre o oarecare altă localitate din împrejurimi. Toate bune şi frumoase, dar nu prea aveam la dispoziţie nici un mijloc de transport. Aşadar am cerut ajutor şi l-am primit de la doamna preoteasă a satului care, cu amabilitate, s-a urcat sprintenă la volanul maşinii personale, şi-a pus feciorul de un an şi un pic în braţe şi haida cu mine cu tot spre locul de destinaţie. Pe drum, ca muierile, conversaţia se ţese cu uşurinţă, vorbim despre copii, educaţie şi argumente pro viaţa la ţară, despre una alta. Trecem succesiv prin mai multe sate, sătuleţe şi sătucuri. Era pe undeva prin jurul amiezii, zi frumoasă de început de toamnă, cu pace şi soare blând.

Intrăm într-o comună, localitate ceva mai mare şi, evident, ceva mai populată. Lumea mişuna pe străzi mai mult sau mai puţin haotic, oamenii îşi vedeau de treburile lor sau doar se aflau în treabă, după caz.

La un moment dat tânăra mea preoteasă, cu vocea ei suavă şi nevinovată, spune:

“- Ah, ia uite-l şi pe părintele(….)!” – şi pune palma zdravăn pe claxon să salute cum se cuvine stimabila faţă bisericească.

Eu, picată de la oraş, cu, cică, standarde înalte, îmi rotesc ochii disperată în căutarea feţei bisericeşti sus numite.

Nu văd nimic care să aducă, măcar, a aşa ceva.

Doar pe banda cealaltă de mers a şoselei stătea, aproape de mijlocul drumului, un bărbat, în pantaloni scurţi, cu o cămaşă cândva cu flori descheiată complet la piept şi cu o ţigară în mână, fluturând-o în semn de salut.

Întreb:

– “Da’ ăla cine e?”

– “Păi ăla e părintele (…)” – surâde candid preoteasa mea şi mai claxonează odată puternic, dat fiind că tocmai treceam pe lângă sfinţia sa…

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Ţinând cont de faptul că în mintea mea de păcătoasă, totuşi, fumatul, pantalonii scurţi şi pieptul păros/burta la vedere nu au nimic în comun cu preoţia şi că nu am catadicsit să mă scobor din maşina în care stăteam confortabil cu pruncul de preot în poală ca să alerg să iau binecuvântare cum s-ar fi cuvenit, ba chiar că, aş putea spune, am mormăit nişte cuvinte nu prea ortodoxe la adresa clerului prin care vine sminteala în popor, etc. etc. etc, să nu mai vorbesc despre ce am îndrăznit să mai şi gândesc, iaca ajung la Arad şi fug la spovedanie, că, nah…îl “judecasem” pe părintele cu pricina.

Stau cuminte la coadă vreo juma’ de oră şi ajung smerită, cu o kilă de cenuşă în cap la Părintele şi îi zic eu cum a fost în tabără, cum m-am războit cu pruncii şi ei cu mine şi cum am câştigat, în cele din urmă, toţi şi, la final, cu spaimă în suflet, îi povestesc “incidentul”.

Şi zic:

-“Părinte, eu cred că l-am cam judecat pe părintele (…).”

La care duhovnicul meu, îndurerat până la lacrimi de ceea ce auzise despre preotul acela – frate întru preoţie, cu privirea lui albastră şi limpede, cu tristeţea lumii în glas, zice:

-“Dar cu milă…nu e aşa?”

-“Păi cu milă, părinte” – am zis eu, “sigur că milă, săracul de el…”

-“Asta nu e judecată, copilul meu” – a continuat el. “Dumnezeu nu ne vrea proşti, nu vrea să ne prefacem că nu vedem evidenţa, nu vrea să ne uităm în cealaltă parte. Dar să îi privim cu milă pe aceştia şi să îi mai pomenim în rugăciunile noastre, să îi lumineze şi pe ei, săracii, Dumnezeu…”

Am luat binecuvântare şi dezlegare, am primit curaj şi cuvânt şi am putut să înţeleg, încă odată, că singurul care nu mă vrea ciuntită, oarbă, mută sau oloagă sufleteşte, este Dumnezeu şi oamenii Săi.

Share
Monday, January 21st, 2013 Articole No Comments

Despre alegeri

Sub titlul “Decizia extrem de curajoasă a unei femei după ce a văzut ecografia copilului” pe YahooNews, în data de 15 ianuarie a apărut următoarea ştire:

Sfatuita de medici sa avorteze, deoarece copilul pe care il purta in pantece urma sa vina pe lume cu grave malformatii, Katyia Rowe, o tanara din Marea Britanie, a decis contrariul.

Asta dupa ce a vazut o ecografie 3D in care fiul nenascut zambea. In plus, a vazut cum Lucian, asa cum ii spunea micutului, isi misca piciorusele si manutele, scrie Daily Mail.

Din pacate, copilul a supravietuit doar noua ore dupa ce a venit pe lume. Cu toate acestea, Katyia nu regreta decizia, pentru a putut sa-si tina fiul in brate.

Ar fi trebuit sa fac mai multe ecografii, pentru ca medicii sa-si dea seama exact de gravitatea malformatiilor, insa cand l-am vazut jucandu-se in burta mea, mi-am dat seama ca nu-i pot refuza dreptul la viata. Daca putea zambi si sa se joace, atunci merita sa se bucure de viata care ii era rezervata. Doar pentru ca viata lui urma sa fie scurta sau diferita, asta nu insemna ca nu merita sa aiba parte de ea“, si-a explicat tanara de 26 de ani hotararea.

Decizia extrem de curajoasa a unei femei insarcinate, dupa ce a vazut ecografia copilului

Să mai comentez eu ceva?

Share
Saturday, January 19th, 2013 Articole No Comments

Noi, convertiţii

Da, după cum bine ştiţi, eu sunt o “convertită”.

Ce poate însemna asta într-o ţară declarat ortodoxă şi cum poate fi un “convertit” cineva care a avut darul botezului (chiar dacă doar prin stropire, oricum discutabilă problemă, dar totuşi…) de mic?

Lucrurile stau cam aşa: eu, la fel ca şi, aproximez eu aşa, grosso modo, 80-90% dintre cei născuţi de la Al Doilea Război Mondial încoace, nu am printre amintirile mele din fragedă pruncie nici o bunică evlavioasă a cărei voce cufundată în rugăciune să îmi fi adormit copilăria.

Nu am nici o amintire cu vreun bunic viguros care să se trezească în zorii zilei şi în timp ce se rade să murmure Psalmul 50.

Nu am nici o amintire dulce cu mine de mânuţă între mami şi tati care să meargă duminica dimineaţa împreună cu mine spre biserică.

Nu îmi amintesc să mă fi împărtăşit vreodată, eu, părinţii sau bunicii mei.

Nu am crescut învăţând să îmi fac rugăciunea Tatăl Nostru înainte de masă şi nici nu am fost învăţată că, după ce îmi umplu burtica cu bunătăţi ar trebui să Îi mulţumesc Cuiva, poate doar bucătăresei, oricine s-ar fi întâmplat să fie aceea.

Nu am avut niciodată noţiunea de “păcat”, poate doar pe aceea de “regulă morală” pe care, însă, era perfect acceptabil să o încalci ori de câte ori nu îţi convenea sau, dacă făceai pe intelectualul rafinat “open minded”, ori de câte ori găseai un nou sistem filosofic mai convenabil.

Nu am crescut având vreodată un sfătuitor adevărat şi de încredere, dat fiind faptul că, încă din primii ani de convieţuire cu inevitabilii părinţi aceştia şi-au pierdut uşor aura de “atotştiutori”.

Nu am ştiut ce este aceea armonie sau dragoste adevărată sau bucurie adevărată.

Am făcut ceea ce era considerat social acceptat, ceea ce făceau toţi. Nedumerirea dată de faptul că, totuşi, viaţa nu părea să meargă înspre vreun sens părea inexplicabilă.

La fel ca mine, mulţi.

Nu cred că are rost să ne minţim pe noi înşine, şi nu cred că vreunul dintre “convertiţi” o face, considerându-ne în perioada cu pricina ca fiind ortodocşi. Trăiam la fel de păgâneşte ca oricare trib de populaţie migratoare, ca oricare grec sau roman, având cam aceleaşi zeităţi şi cam acelaşi mod de viaţă.

Noi, convertiţii, vom fi întotdeauna, pentru restul vieţii, altfel. Altfel decât cei rămaşi în păgânismul modern dar şi altfel decât cei care, puţini, au avut parte de o viaţă creştinească încă din pântecele maicii lor, o viaţă însoţită de rugăciune şi de har.

Noi, convertiţii, a trebuit să traversăm Iadul în multiplele lui faţete pentru a ajunge la Lumină. Ori Iadul asta şi este: IAD.

Noi, convertiţii, apreciem şi o să apreciem până la ultima suflare, până la lacrimi, fiecare rugăciune pe care o spune sufletul nostru, pentru că noi ştim ce mare DAR ne face în clipa aceea Dumnezeu. Noi o să “apreciem” până şi fiecare păcat în care ne-am tăvălit, la crunta lui josnicie, pentru că noi ŞTIM din ce mizerie ne-a scos Dumnezeu şi ştim exact cât de multe lacrimi mai avem de plâns. Lacrimi de bucurie şi de mulţumire, lacrimi de jale şi de slavă.

Noi, convertiţii, ne putem uita foarte uşor cu duioşie la ultimul jeg uman pe care îl întâlnim în cale. Pentru că noi am fost mai rău decât atât.

Noi, convertiţii, ştim foarte bine şi avem conştiinţa că lupta nu s-a încheiat deloc, ba că, dimpotrivă, ea s-a ascuţit tot mai tare şi se ascute în fiecare zi în care noi ne încăpăţânăm să ne trezim dimineaţa spunând:”Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!”

Noi, convertiţii mai avem ceva: un al şaselea simţ, dacă vreţi, un simţ care ne face să ne recunoaştem unii pe alţii în mulţime, să venim unii către alţii şi să ne potrivim unii cu alţii frumos şi firesc ca piesele unui puzzle uman dumnezeiesc.

Aşadar, la Suceava:)

Dintre oamenii frumoşi, convertiţii de la Suceava, azi vreau să vă povestesc o secvenţă amuzantă relatată de o doamnă profesoară de religie din Slatina Olt, al cărei nume îmi cer iertare că nu l-am reţinut, dar după ce primesc lista cu cei ce au fost pe acolo o identific eu:)

Doamna cu pricina, o femeie frumoasă, brunetă ca toţi oltenii, cu ochi vii şi căprui, undeva în jurul vârstei de 30-35 de ani. Comunicativă, deschisă, veselă, cu o cruce interesantă de argint la gât şi cu un inel frumos de argint pe deget. Îmbrăcată în pantaloni negri. Profesoară de religie la liceu.

“Am eu o clasă de a 9-a” – începe ea povestirea, cu zâmbetul pe buze şi în priviri licăriri amuzate. “Începe şcoala şi merg la ei la prima oră de religie. Intră unul dintre elevi în clasă, unul din ăia cool, aşa, trânteşte uşa, se uită de sus la mine şi zice:

– Doamna, eu am venit să vă spun că eu n-am nevoie de religie.

– Serios? – replic eu. Da’ de ce nu ai tu nevoie de religie, mă?

– Că io’s ateu, doamna! – mi-o taie el superior.

– Ei, nu mă’nebuni!- zic eu. Păi şi eu tot atee am fost. Ia să vedem, cât de ateu eşti tu, mă? Ia zi, l-ai hulit vreodată pe Dumnezeu?

– Ce e aia, doamna?

– Păi…aşa şi aşa…îi explic eu ce am făcut prin tinereţe. La care ăsta, cu ochii mari, îngrozit, zice:

– Eiiiii, nici chiar aşa, doamna!

– Păi vezi? Stai jos acolo şi hai să vedem ce e cu Dumnezeu ăsta!”

………………………………………………………………………………………………….

🙂

Păi şi atunci să nu te topeşti de dragul lui Dumnezeu care aşa de frumos se oglindeşte în “convertiţii” lui? 🙂

 

Share
Thursday, January 17th, 2013 Articole 3 Comments

Lavinia Miloşovici – Ruşine!

Mă pune necuratul (că nu pot zice altfel) de deschid tembelizorul în urmă cu vreo oră. Şi ce mi se dă să văd? Pe Kanal D, la o emisiune de ştiri, o ştire (evident!) despre Lavinia Miloşovici – ultima gimnastă de 10 a României.

Toate bune şi frumoase, ştirea fiind despre faptul că fosta gimnastă aşteaptă să nască în curând cel de-al doilea copil. Apoi în rezumat ni se arată ce s-a întâmplat în urmă cu 4 ani şi 3 luni cu primul copil al Laviniei Miloşovici, o fetiţă, Denisa.

Născută prematur, cu afecţiuni ale sistemului nervos şi locomotor, fetiţa şi-a petrecut cei 4 ani de viaţă prin spitale până când, în cele din urmă a murit. Înmormântată creştineşte, mica Denisa s-a dus acolo unde, în mod firesc ajungem toţi mai devreme sau mai târziu: pe lumea cealaltă.

Doar că, spre surprinderea şi oroarea mea absolută, ştirea de pe Kanal D se încheie cu câteva secvenţe (ca să îi parafrazez tocmai pe jurnaliştii de la postul TV amintit) ŞOC! : mămica Lavinia Miloşovici, cu o burtică impresionantă de luna a 8-a, stând confortabil pe o canapea şi intervievată de o stimabilă don’şoară reporter declară că îl acuză pe medicul ginecolog care i-a supravegheat prima sarcină de faptul că ştia că Denisa urma să se nască cu diverse afecţiuni şi că ar fi trebuit să le spună pentru că, nu e aşa, ar fi putut să facă avort!

Medicul, aşadar, este vinovat.

Era mult mai firesc ca mica Denisa să o sfârşească aşaera mult mai normal ca niciodată Denisa să nu îl audă pe tata spunându-i:”Ochioasa lu’ tata!” sau pe mama ei spunând “Denisa era totul pentru noi!”, era mult mai normal ca sufleţelul ei nevinovat să nu aibă parte de slujba înmormântării sau de vreo pomenire, era mult mai normal ca, în loc să aibă un loc în cimitir unde să îi fie adusă o floare sau aprinsă vreo lumânare, să o sfârşească

într-un borcan…

Este evident că, la fel ca majoritatea femeilor din România care au la momentul acesta în jur de 30 de ani – 30+, nici Lavinia Miloşovici nu are habar ce înseamnă un avort.

Poate îşi face careva din Lugoj un pustiu de bine să îi spună. Până atunci, ezit între a-mi fi doar milă de ea sau a striga cât mă ţine gura: Ruşine! Dar cred că, pentru o persoană publică aşa cum e ea, viitoare mămică, aleg, totuşi, a doua variantă!

Share
Tuesday, January 15th, 2013 Articole 4 Comments


Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!