Ţiganizarea României – partea a II-a

---------------------------------------------------

Din postarea anterioară tare aş vrea să nu mă înţeleagă (prea) mulţi greşit. Nu am nimic cu gaborul cu bor mare şi ţiganca lui cu fuste colorate. Nu am nimic, atâta vreme cât nu calc în scuipatul lor şi aici nu mă refer strict fizic, ci, mai degrabă cultural.

Există un înţeles mai adânc al “scuipatului ţigănesc” în care mă văd, mai nou, obligată să calc.

Doar două secvenţe să vă povestesc, petrecute în aceeaşi zi. Recunosc, mai apoi am încercat să nu mai fiu atât de atentă la detaliile din jurul meu. Avea vreun rost?

Când plâng ţiganizarea României mă doare mai mult când văd ieşind dintr-un magazin de lux cu bijuterii scumpe un bărbat super bine îmbrăcat, patronul, care, de pe scări, aruncă pe trotuar un scuipat imens. L-am evitat în ultima milisecundă, altfel îl încasam direct pe fustă. Şi nu, individul nu era deloc ţigan. În schimb suferă un profund proces de ţiganizare.

Câţiva metri mai încolo, maşina poliţiei blochează o bandă întreagă la un semafor care avea culoarea verde pentru că poliţistul, un tip rotofei, descheiat la cămaşa uniformei fugise să îşi cumpere de la tonetă o îngheţată roz. Prestanţă? Respect? Seriozitate? Aiureli. Ţiganizarea poliţiei e în plină desfăşurare.

Ca fiică de poliţist care avea un respect deosebit pentru uniformă şi statutul special pe care aceasta îl aduce, sufăr.

Ţiganizarea României e un proces prea dureros pentru mine, trebuie să o recunosc.

Adevărat, însă, că dacă rugăciunea mea pentru toţi aceşti oameni ar fi de FOC…

Share

Nici un raspuns inca

Exprima si tu un gand...


NOTA :
Administratorii isi rezerva dreptul de a modera comentariile pe acest blog



Anunt pe e-mail

Daca doriti sa fiti anuntati ori de cate ori apare un articol nou in site-ul nostru, inregistrati-va in acest formular.Va multumim!